Îmi troienește, cât un bob zăbavă,
O urmă de amurg nebotezat,
Din timpul osândit ar vrea să piardă
Albitul semn că-n ierni m-am vindecat;

Și-n ghețuri mă strecor, la mine acasă;
Ce vină am că iarna mi-e destin?
Într-un ianuarie m-am întrupat, visând zăpadă
Și ning și-n iulii, de te-ngheț puțin

Când ochii mei sticlesc a nebunie
Și inima se strânge-n neplăceri,
De vrei să nu rămânem în robie,
De ninsul meu e bine să te temi!

N-am ajutoare la deszăpezire,
Riscăm pe umbre-n suflet să adun ninsori,
De când m-am pricopsit cu albe fire,
N-am nici răbdare să topesc mirări.

Tu râzi, știind, de la-nceput, de-alint și ghiață,
Topești o iarnă, într-o dimineață,
Iar de pui mângâiere-n gest albit,
Un cocktail, de la rece, mi-ai servit!

Căci firea poate fi oricât de aspră
De-i însorești destinul, se dezgheață!

Din ciclul ,,pot scrie și de dragoste și-amor”