Nici lumea nu mai este ce a fost
Nici eu nu sunt, par mai degraba o nălucă,
Mă uit la mine și mă pun pe fugă
Și văd un nasture ce vrea să cadă, fără rost,
Deși el știe mult prea bine, că-i roasă ața, la așa
vechime!
Iar cade bruma de argint pe amintiri,
Și ceașca mea de porțelan e ca o piesă
Subțire, colorată și celestă.
A mai rămas doar una în simțiri
Din setul acela sidefiu. Nu mă gândeam că ,,are-un prea târziu”!
Se topesc frunze și numai unele amintesc a viu
Pe crengi, doar vântul mai coboară a popas,
Cleștar e totul, alb și de pripas,
Și o tristețe despre care știu,
Îmbătrânesc copacii mei frumoși. Ce să mai zic de anii mei umbroși?
Pe masă am o pâine ca un soare,
Încremenită a rămas de-un timp încoace,
De când plecat-am să avem de und’ ne-ntoarce,
Și iar observ ….ieri, proaspăt și azi, tare,
Precum ne e și viața trecătoare. Mai bine dați-mi, astăzi, o țigară!
Nu, nu fumez, o fac doar de ocară, cum tot încerc, și eu,
Să mă fac singură de râs
Să preschimb, iute, zâmbetul în plâns
Și părul alb să mi-l transform în negru.
Că poate așa voi păcăli, un timp, că-s tânără, deși, să știți, vă mint!
