Cristina se uita chiorâş la ciotul de brad pe care-l găsi la uşă, sprijinit de perete. ”Cine l-o fi adus?”, se gândi în treacăt. ”Urât mai e!” Îl lăsă acolo şi intra în bucătărie să-şi facă o ciocolata caldă cu frişcă, răsfăţul ei suprem de când iarna se instalase. Copilul era la maică-sa de o săptămână, numai bine cât să îşi termine teancul de acte ce tronau în biroul ei din dormitor. De o vreme, de când divorţase, muncea acasă şi îi convenea de minune. Le convenea şi prietenilor care ba îşi lăsau odraslele să se joace cu Ilinca, cât timp făceau ei piaţa, ba poposeau la o cafea între două drumuri, ba sigur găseau ceva ce Cristina putea rezolva mult mai uşor decât ei. Doar nu mai era nevoie să dea socoteală nimănui. Veselă, Cristina făcea loc tuturor în viaţa sa cea nouă, până mai ieri veche, chiar dacă dormea pe sponci, muncea noaptea, mânca pe fugă şi, nu ştiu cum, dar avea totdeauna zâmbetul ei larg.. la purtător.
Deschise uşa şi trase ciotul de brad în casă. Cum să împodobeşti aşa ceva? Luă două guri din ciocolata caldă, se îmbrăcă din nou cu paltonul ei cel alb şi fugi în piată de unde veni cu greu cu un brăduţ cochet. ”Măcar atât să am şi eu de Crăciunul ăsta!”, gândi ea amar. Ajunul mai că bătu la uşă dar pomişorul trona artistic lângă biroul ei golit peste noapte de acte, cum spuneam, şi se mira teribil ca nimeni nu suna a grijă, aşa cum făcea, zilnic, mâna ei de prieteni.
”-Alo, Cecilia, ce faceţi, măi! Ah, eşti la coafor, bine hai că te sun mai târziu..
Îi fugi o clipă pâmântul de sub picioare, dar formă alt număr. Nu apucă să zică două vorbe că şi auzi până dincolo de creier:”Iubita, te sun eu mai târziu, sunt la soacra mea!”
Timid mai făcu o încercare, dar nu fu chip să audă prin gălăgia ce răsuna din sufrageria prietenei sale, Anda.
Cum de nu o invitase şi pe ea nimeni? Să nu care cumva să se fi instalat deja sindromul femeii singure, ce tocmai devenise inamic, în capul prietenelor sale, că jar mâncau. ”Aşadar sunt bună oricând, doar de sarbători.. nu!” Auzise poveştile tuturor celor singuri în zile speciale şi i se părură basme. ”Pai, eu dacă prind o zi de una singură, fie ea si de sarbători, dorm, nene, şi stau cu picioarele pe pereţi, de fericire că îmi trag şi eu sufletul!” Ehehe, dar uite cum Crăciunul bătea în uşă şi ea parcă nu mai era aşa de fericită cum credea. Sarmalele şi cozonacul de pe plită erau dovada că se străduise sa gătească chiar şi numai pentru ea, dar gândul că o abandonaseră toţi, tocmai în Ajun, nu-i dădea pace.
Se aşeză pe fotoliul de catifea rubinie şi aproape ca aţipi, când soneria se declanşă într-un sunet prelung. ”Of, copiii ăştia!” Luă coşul cu portocale şi mărunţiş, deschise uşa şi în casă năvăliră gălăgioase, precum hoarda de tătari, Cecilia, Maria şi Anda. ”Primiţi cu colindul? Credeai că scapi de noi, hai ? Pai nu ne abandonai tu, de mâine? Hai, fată, lasă coşul şi plânsul, pune şi tu ceva să ne încălzim şi îmbracă-te că ne aşteaptă ceilalţi cu masa!”
Beculeţele din pom sclipeau ca într-o horă a bucuriei şi prietenie simple. Era primul ei Crăciun de femeie singură, iar acest cuvânt nici că apărea pe buzele cuiva. Nimic nu se schimbase, doar o teamă firească de neprevăzut. Împingînd-o, aproape, din cameră, fetele îi puseră sub brad parfumul ei preferat, de care nu se despărţea niciodată, Premiere Jour de la Nina Ricci, nu înainte de a pulveriza uşor în cameră, cât să persiste în aerul acela de sărbătoare aparte, compoziţia neobişnuită de gardenie şi mandarină, esenţele de orhidee proaspăta combinată cu migdale delicioase şi caramel ce pătrundeau către tonurile lemnoase. Precum Cristina noastră – fineţe şi senzualitate într-o nesiguranţă rigidă, uneori. Crăciunul putea veni, doar că pentru prima dată…mirosea a primăvară, prietenie şi speranţă, graţie prietenelor sale.
Povestea e înscrisă în Clubul Condeielor parfumate, iar în tabelul găzduit de Mirela veţi găsi poveşti cu parfum de Crăciun, de toate felurile şi toate culorile. Sărbători fericite tuturor!