Etichetă: accident

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Cândva, decembrie 13

Adriana14 comentarii

Mi-am fracturat glezna, in trei locuri, intr-o zi de marti, 13 decembrie, in jur de ora 19.30, acum ceva ani. Asa a fost sa fie; treceti de cifra 13 ca nu o consider purtatoare de ghinion sau semnificatii aparte. Belea, cainele urla, eu eram in chiloti, singura in casa, foarte dureros, dar si infricosator in acelasi timp. Ce sa fac? M-am gandit, dupa ce urletul slobozit in casa cred ca mai vuia inca, trebuia sa gasesc telefonul. Noroc maxim ca, de s-ar fi aflat departe de mine, nu stiu cum urcam sau cobaram vreo scara din casa. Sun. Nu, nu sotul. El trebuie sa afle ultimul de data asta, pentru ca s-ar fi panicat rau; o sun, așadar, pe sor’mea.”-Mi-am rupt piciorul, zic, trimite-l, te rog, pe Costi’ ; -Unde esti?, mă întreabă ea de parcă aș fi fost plecată în expediție. „-Cum unde? In casa!”

Costi, cumnatul meu, e omul cel mai bland, cel mai bun la toate și in toate, cel mai grozav om pe care-l cunosc. Topai in casa pana la dulap, in tandem cu Izi, maidaneza, care urla si latra de nu ma puteam concentra. Trag, cumva, niste nadragi pe mine, ma sperii de modul in care se umfla glezna, asa, precum cozonacul, parca nu se mai oprea, gasesc niste cizme, il incalt pe dreptul, încep să mă târâi, semn că țopăitul deja devenea obositor, caut buletinul si astept.

Apare Costi. Ma vede, se pierde putin si incep, tot eu, să adun situația într-un loc, sa dau directive utile: Hai, scoate catelul afara, verifica prin casa si hai la spital!” Menționez că nu aveam, atunci, decât doi câini, unul în casă, altul sus în pădure și mai menționez că cel din casă contribuise cumva la căzătura mea.

Nene, si incepe cea mai urata fugarire prin casa, om-animal, de si acum, saracul caine, maraie de cate ori il vede pe cumnatu’meu, semn ca n-o sa uite curand insistenta lui. Rectific, din 2016 s-au impăcat, într-un sfârșit.

Plecam, intr-un final. Tin sa mentionez ca strada pe care locuiesc e greu accesibilă, iar daca e cu zapada și mersul liber pe ea devine greoi, deci nici vorba sa fi chemat salvarea, mai ales ca ar fi trebuit sa sara ambulantierii poarta sa ajunga la mine, dar nu stiam cum, deși nu ninsese, inca, Slava Domnului, mai ales ca, la putină vreme, a venit urgie albă care a cam stat ceva, țintuindu-mă în castelul meu solitar. Plus ca usa nu se deschidea normal, cainele nu i-ar fi lasat, amănunte de tot felul.

Partea cu spitalul e la fel de impresionanta, mai ales pentru un om care nu fusese internat niciodata.

A mers totul destul de repede: urgență, constatat, imobilizat, internat, operat a doua zi; da, intr-un spital de stat, cu un medic remarcabil, cu ingrijiri naucitor de bune pentru ce stiam eu ca ma asteapta pe acolo, cu oameni atenti si culmea pana si cu o mancare bună, calmante de cate ori era nevoie si se putea, fara spagă și atentii.

In seara internarii, Mihai al meu, care cum spuneam a aflat după ce deja iesisem din cabinetul dctorului, insista sa mergem acasa, neînchipuindu-si ca era nevoie de operatie, semn că optimismul lui lovea din nou. Din păcate, realitatea era alta și acele puține zile pe care le-am stat in spital au fost primele și aproape singurele departe de el, din cei 13 ani jumate de cand suntem impreuna.

Doar ca zilele acelea m-au schimbat enorm; am vazut multa suferinta in jur; nu-mi trebuia semn sa stiu cat sunt de norocoasa in multe, pe lumea asta, dar semn a fost. Apropo,  dintre cei 12 din salon, doar cativa aveau probleme cronice;  vreo 8 oameni, insa, veniseră cu probleme survenite din accidentari stupide, nu din suferinte cronice, cum spuneam: picior rupt la ski, sală, una cazuse de pe o scara, facut praf sold, alta cand punea perdele, de pe pervaz se prăvălise, una își zdrobise glezna in mantinela de la patinoar, eu mă impiedicasem de un covor plutitor si de catel, alta lovita la genunchi după o cazatura, semn ca nu evaluăm bine pericolele.

Mi-am petrecut cateva zile in povesti si cel mai mult m-a impresionat o batrana care suferise o operatie, ceva cu o proteza de sold, dar care nu lega cuvintele in urma altei suferinte, gen accident vascular. Aici am văzut puțin lipsa de personal, pentru că niciun pacient nu era în stare să se deplaseze și chematul unei asistente, care altfel venea si revenea destul de des, era cu adevărat o provocare, dar cumva se rezolva si asta, miraculos. Am refuzat vizitatorii, am refuzat mâncarea de acasă, recunosc că mâncam cat sa prind puteri fiindu-mi frica de orice deranj stomacal care mi-ar fi putut aduce un disconfort și mai mare decat aveam.

Ei bine, cand imi luam ramas bun,la externare, bătrâna care aproape nu scotea niciun sunet, se ridica, intr-un fel, si cu ceva cuvinte amestecate imi spune cam asa:„Tu, tu cuminte si buuuun, si sot cu iubire, si eu fericit tare că văd asta, si voi impreuna, mereu, asa!”

Ce vazuse batrana aceea in mine, în noi, nu stiu, dar eu am plecat cu incredere din spital desi stiam ca vor urma zile grele acasa; lumea din jur, in schimb, se mira mai tare decat mine la cat de mult a „vorbit” bunica, lucru pe care nu il facea nici cu familia.

Si-au urmat; si mi-am revenit greu, si n-am mers mult timp….dar multe nu au fost asa cum trebuia: zapada era cat casa, fractura mea dificila, eu nu ma puteam deplasa si, culmea,….nu aveam nici cont pe facebook, altfel as fi putut sa-mi petrec timpul mai frumos, aici cu voi. Blog, nici nu stiam ce inseamnă, asa ca se exclude gandul. Am reînvățat să merg; am învățat să mă deplasez și chiar sa fac treburi prin casă, pentru că prima cină, pe care a luat-o soțul meu, când revenisem acasa, și care nu semăna cu nimic în farfuria lui, m-a decis sa fac asta. Menționez ca pentru a ajunge la bucătărie cobor o scară, și nu nu am casă cu etaj, cum a incercat cineva sa ma ironizeze candva, crezand ca asta vreau sa sugerez strecurand cuvantul „scară”, desi nu vad nimic rau in a avea; am casa cu demisol și un pod, eventual. Ma asezam cu fundul pe treapta si fiecare coborare sau urcare mi-era cat un antrenament de fitness. Cadrul, insa, mi-a fost, mult timp, prieten bun.

Dar poate totul s-a intamplat cu un rost, cu un scop, si nimic nu ma va face sa caut altceva in aceasta lectie de viata și desi cea de a doua operatie am simtit-o mai greu decat pe prima, observând chiar schimbare in sistemul sanitar, pentru ca salile de operatie ereu renovate spectaculos, am invatat sa-mi apreciez mai mult lucrurile fara de care viata ne-ar fi mult mai greoaie.

Am două semne pe piciorul stang, două semne care nu mă vor lăsa să uit ca cineva acolo sus mă iubeste. Ah, si inca ceva, statul asta in casa mi-a adus…scrisul. Lucru fără de care, acum, parcă n-as fi eu, insa, astfel, confirm si ca nu am banuit vreodata despre mine, in viata mea banala, ca as avea vreo inclinatie spre litere, in afara de cea de cititor. Recunoscatoare sunt chiar si cand uit sa exprim asta.

 

Ps. De o lună de zile nu am putut intra pe bloguri, din motiv de wordpress care nu mă recunostea, deloc. Cu chiu cu vai, am reusit sa-l conving si sa-mi iau  jucariile inapoi. Va salut. De veti vedea pe aici postari alandala, sa stiti ca le mut de pe facebook in locul lor de somn adanc.

 

 

Mărgăritare pentru EI

Nuntă în Cer și lacrimi pe pământ

Adriana
Nunta  in Cer și lacrimi pe pamant. Mai bine era invers.
În satul meu, azi, e doliu. Lumea merge la biserica de Sfantul Ilie cu fruntea plecata si ochii cerniti. Soaptele se ascund pe buze. Stiu ca se privesc complice, cu gandul spre familia greu incercata. Stiu ca multi dintre cei garboviti si de griji, si de ani, si de uitare, se intreaba de ce nu a tinut Dumnezeu randul și de ce a lasat sa se intample teribilul accident. Spunem mereu ca cei de la sat se satura de munca si migreaza spre oras. In satul nostru cei tineri raman si muncesc pamantul. Din greu, cu ce stiu, cu ce au. Li se strica uneltele, masinariile, pana cand iși iau tributul de sange si ne amintesc noua, celor ramasi, ca viata nu e alba-neagra. Nu totdeauna scapi dintr-o situatie periculoasa, chiar daca ai scapat de zeci de ori.
In satul meu o mireasa a ramas fara mirele său, o mamă și-a pierdut fiul cel harnic si frumos, un tată….mințile. Si noi ni le-am pierdut….puțin. Avem in schimb lacrimi si mâini frânte. Ciudă si neputință. Suntem copleșiți.
In satul meu e doliu azi, dar nu stiu de ce, de data asta simt ca acest lucru va indurera mult timp lumea. Poate ca prea a sfarsit tragic, poate ca se simte ca pamantul si-a luat tributul. Azi, campul e cel mai ocolit loc. Nenorocirea, insa, s-a produs. Nimic nu mai se poate schimba. Drum fără întoarcere. Pe unii acest lucru îi va înrăi, altora le va potoli patimile și furiile cuvintelor. El va ramane amintirie vie, durere nepotolită.
Nunta in cer și lacrimi pe pamant. Mai bine era invers. Dumnezeu sa te odihneasca, copil frumos!
Nuntă în cer și lacrimi pe pământ
Nuntă în cer și lacrimi pe pământ, mai bine era era nuntă pe pământ și lacrimi în cer
Mărgăritare împărțite cu tine · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Mihai și sticla verde

Adriana19 comentarii

O sa ziceți că va înnebunesc cu „minunile” făcute de soțul meu. Pai, nu. Că totul e ciclic. Vine o vreme când e liniște și doar replicile lui sunt spumoase și produc ceva agitatie, dar și cand înalță zmee tricolore în toată curtea, se bucură încă din 21 decembrie că se lungește ziua și vine primavara sau adună toti cățeii cartierului, coadă, si se țin toate ghidușiile de el, n-am cum să nu vă povestesc.

ÎNSA DE DEPARTE, STCLA DE APA MINERALă, LA 2 L, verde și de plastic, e dușmanul meu numărul unu prin care soțul tot încearcă niște vrăjitorii și, uneori îi ies, alteori…nu.

Se zice ca hidratarea e bună, iar el bea apa oriunde s-ar afla – în bucătărie, în baie, dormitor, hol, cabinet, peste tot vezi o arătare de sticlă de 2 litri care se face una cu făptura soțului. Nu-mi place deloc, timp de pahar nu-i, dar si după ce își linișteste însetările mă trezesc cu inamici uitați peste tot. Am dormit cu unul în pat, un inamic verde rostogolit în clinchete tulburatoare pentru nopti cuminți. Mi-au aglomerat masa, scaunul, pervazul. Ce mai, neplăcut! E în stare să amâne și decolarea vreunui avion de îl ia pe el cu sete, iar peste tot cel mai fidel accesoriu nu e vreun ceas sau altceva decat minunea aia de sticlă.

Totuși, obiceiul cel mai cel din toate, e de a mai bea puțină apă, fix, cand iese din casă. Sticla rămâne pe un podium, aparent la adăpost. În primele dăti, am cules-o și așezat-o în siguranță, deranjată de bufnitura pe  care o  făcea când o dădea jos cațeii, în bucuria lor de „pleacă tata sau vine tata!”.
Menționez că podiumul, de care vorbesc, este de fapt tot holul, care e la o înălțime mai mare decat locul în care se intră în casă și unde se necesita putina atentie atunci cand îl cobori. Dar stiti cum e cu obișnuintele? Zici ca de atatea ori ai pășit acolo, încat cunoști fiecare denivelare.
Într-o seara de iarnă, neagră ca taciunele, fără lumina nici măcar de la stâlpul de afară, vin eu, dinspre baie, cu o oala cu apa rece, sa pun cățeilor că se sfărseau si ăstia de sete, precum stapânul lor. Casa lui Setilă s-ar fi numit asta, daca pe mine nu ar trebui sa ma pacalești cu paharul cu apă, ca pe copii cu lingurita de mâncare – una pentru tata, alta pentru mama și una pentru cățelu’. M-am gândit eu ca mi-e cam lene să las tigaia aia cu apa, să aprind lumina, ca doar cunosc fiecare centimentru din casă si pot merge și cu ochii închisi pe oriunde.
Așa că nu aprind nicio lumină, orbecăi frumușel, pun un picior pe caldarâmul de gresie si cand să-l pun pe al doilea simt cum fac precum Stan și Bran, împreună, pe când călcau pe coaja de banană. Vin pe spate, capul face balans dar tot îl aud pocnind pe gresie, țin contra din spate, îmi simt coatele într-o durere care mă vindeca de „mă doare în cot, definitiv”, mă uit că sunt la concursuri de tricouri ude, dar singura participantă. Apa îmi șiroia, cucuiul se umfla si eu îmi injuram bărbatul, care nu era acasă. Am bolit ..trei zile. Pe ce credeti voi ca am călcat eu? Da, pe o sticla cu apa, de 2 litri, pe trei sferturi plina. Dacă sticla ar fi fost goala nenorocirea nu s-ar fi întâmplat. Dar așa s-a rotit sub piciorul meu de zici că era hopa-Mitică.


Jur ca aș fi dat totul uitarii. O vreme chiar a dosit sticlele alea din calea mea. Pana am uitat. Si eu, si el. Din cand în când o observam dărâmata de cătei și o luam de acolo. Totuși, într-o zi, cand am plecat de acasă, am lasat doi catei in interior, o sticla la usa și cand ne-am întors bloca nițel ușa, mi-am zis că-i prea de tot. Si cu adevarat sticla aia m-a mai urmărit, pana am decretat ca daca mai încearcă să ma omoare să o faca cumva mai pasional, mai artistic, caci femeie omorata din cauza unui pet verde, zău dac-am pomenit.

Pai, ziceti voi, nu merit eu ceva mai mult decat o amărâta de sticlă de plastic? Oricum ar fi, ghidușul meu, care inventează zile de naștere în septembrie doar să primească niște gogoși pe care mi le doream atunci, care își notează fiecare lucru la care mă uit doar m-o nimeri cu ceea ce-mi place atunci când aniversăm ceva, care mă ceartă dacă stau în frig prea mult, care-mi spune să nu mai dau explicatii nimănui la lucruri care mă agită, care e la fel de solitar ca mine, dar împreună suntem ca niște berze cu cuib de paie cocoțat deasupra lumii, e cel mai frumos dar primit de la viață și chiar mi-as dori să știe că „mor de dragul lui” și că sticla verde e doar pretextul de a scoate de la naftalina o poveste pe care unii dintre voi o cunoasteti. Să-mi trăiesti, dragul meu, așa fără pretext și nu de dragul unor sărbători cu simboluri comerciale. 

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Lolita și ursul de la mansardă

Adriana15 comentarii
Când mă gândesc la toți aceia care tratează animalele ca pe un vânat, pradă sau trofeu, jur că mă iau nervii! Urăsc vânătorile lui Ţiriac şi îi detest pe cei care au această „pasiune”. Nu pot spune că nu am şi alte sentimente faţă de aceşti coloşi ai pădurii. Aş minţi. Firesc, aş spune, după ce bifezi, ca experienţă,  o întâlnire, aproape faţă în faţă cu ursul. Ce ai putea sa faci întru apărarea ta? Mai nimic. De fiecare dată am avut noroc. Ceva ne-a despărţit de vizualizarea, aia, reciprocă.  Poate, doar, preocuparea sa pentru a-şi găsi drumul în hăţişul oraşului în care ajunsese – de voie, de nevoie – m-a despărţit de vreo tragedie. Locuiam, încă, în Noua, când au ajuns până la noi ecourile unei  întâmplări cu un om care nu a avut şansa mea – aceea de a nu fi în raza lui vizuală. A ieşit rău.
După cât trâmbiţez pe aici, cred că deja aţi aflat cu toţii că 30 de ani am trăit în acest cartier cu nume nou pentru zonă veche, sălbatică, ce putea fi lăsată în pace dacă Ceaușescu nu-și punea în gând să îi mute acolo pe toți cei care lucrau la Autocamioane Roman și astfel să echilibreze puțin zonele. A făcut vestitele blocuri, destul de spațioase și incapatoare, de altfel, si nu stiu cum, dar n-au putut știrbi, din frumusețea acelui loc, cu absolut nimic. Era o mândreţe de cartier. Avea pe nedrept o reputaţie îndoielnică, dată mai mult de zvoniști și strâmbicioși din nas datorită faptului că era destul de departe de centrul orașului, dar cum aveai pădurea la îndemână, lacuri, ștrand și o grămadă de alte locuri  care-ți deveneau instantaneu prieteni de vreme rea, pot spune că noi, cei care traiam acolo, aveam doar avantajele în minte, nu dezavantajele. Dacă sunteţi curioşi intraţi pe Google şi aflaţi ce „staţiune” minunată a devenit această zonă.
Acolo a fost prima mea întâlnire cu Măria Sa, Ursul. Şi nu la Zoo, cum sigur se gândesc cei care locuiesc încă în Noua şi ştiu că  grădina zoologică era la doi paşi. Nu! La containere, fix lângă blocul în care locuiam. Horror. Era ora 2, în noapte. Parchez eu tiribomba mea roşie, cobor şi încremenesc lângă ea. Nu suflam, nu mă mişcam. Nimic. Nici să mă frec la ochi, pentru a mă asigura că văd bine, nu-mi venea. Mă uitam cum răsturna containerul doar cu labele din faţă. Lejer! Natural! Impresionant! Ca un făcut, nimeni în zonă. Mai bine,  zic! Dar na, ce fac eu acum? Să urc în maşină din nou!, mă gândesc
Iaca aşa! Da’ cum? Făcea râşniţa mea un zgomot când o deschideam!!! Văleleu!!! Să fug? Nuuu, n-ar fi fost bine! La un moment dat, văd ursul nostru, cu pricina, băgat tot în container. Îmi spun că ăsta ar fi momentul să intru tiptil în scara blocului. Ajung, doar Dumnezeu ştie cum, direct în lift. Descui uşa apartamentului şi masochistă cum sunt, plus curioasă rău, fug în baie, de unde aveam vizibilitate maximă. Mă urc cu picioarele pe vană şi văd, în direct, cum ursul nostru se plictisise de ceea ce găsise sau nu găsise şi pleca tacticos printre….blocuri.
M-am înfrigurat toată. Vai de pălăria omului ce ar fi putut să se întâlnească cu domnişorul Moş Martin al nostru! Printre blocuri,  spaţiul era îngust. Oricum, periculoasă treabă! Nu vă spun că, la cât de imens era ursul, cel pe care l-am văzut după vreo alţi 5 ani, pe strada pe care m-am mutat apoi, părea bebeluş. N-am auzit atunci de vreun om păcălit de urs sau invers. Eu mi-am păcălit soarta, în seara aia.
Grotesc mi s-a părut, în schimb, când, într-o zi, fără să-mi spună unde mergem, înarmat cu un aparat de fotografiat, un „amic” s-a gândit să mă impresioneze. A virat maşina  pe un drum ce ducea în alt cartier vestit al Braşovului – Răcădău. Din maşină am văzut urşii gunoieri. M-a prins o tristeţe iremediabila, iar omul, care nu ştia de păţania mea, era oarecum surprins de ce nu sunt într-o stare de exaltare, cum i se părea lui normal. Mie îmi părea nedrept, și chiar dacă era pitoresc să-i vezi cu câte doi puiuți după ei, bănuiam cam cât ar fi de periculos. Îmi doream să se întâmple un miracol și sa ajunga a fi în siguranță. Din păcate, nu erau nici ei, nici noi.
Poveştile cu urşi au tot continuat. Unele triste rău, altele horror, iar câteva  în care te lua mila. Câtă vreme le-am stricat pădurile, le-am împuţinat hrana şi le-am devastat „căsuţa”, au început  să vină în casa noastră. Peste tot. Nu mai hibernau, îşi apărau puii, devenind agresivi  şi îşi căutau hrana. Pe aici, în oraş.
 De atunci am tot auzit de astfel de nenorociri, din păcate. Acum, locuim în centrul Braşovului, pe o stradă pe care o confunzi, uşor, cu o potecă de munte. În pădure, direct! Pare ireal când spun asta,  pentru că nu-ţi închipui toate cuvintele acestea la un loc – Braşov, centru, pădure, urşi. Şi totuşi, în 2007, încă mai se aventurau și se rătăceau prin oraș, dar au dat și idei și soluții   celor care îi aveau în vedere, încercând să-i monitorizeze cumva.  Pe unii să-i ducă  în Rezervaţia de la Zărneşti, pe alţii în alte zone neştiute. Au rămas destui şi în pădurile noastre. Au încercat să asigure containerele de gunoi în aşa fel încât să nu-şi mai poată procura hrana de acolo. Dar cred că nu a fost suficient. De undeva mâncarea trebuia luată, iar, în sălbăticie, pădurarii nu ştiau cât puteau face acest lucru, plus că nici interes anu cred că era, dar aici dăm de alta poveste. Aşadar, continuau să exploreze, sa caute, sa se apropie prea mult de casele noastre. Poate datorită lor, uneori, auzeam, în noapte, haite de câini lătrând prelung şi continuu, năucitor şi inexplicabil pentru mine, atunci. Mă trezeam, a doua zi, şi-mi spunea mama: „Ei, a trecut ursul!”
Rostea asta cu o seninătate şi o  naturaleţe de zici că venea în vizită pisica vecinei. Avea o singura supărare mama – Lolita! Lolita era un câine pitic, cu ochi vii şi suflet chinuit. Nu-i plăceau oamenii, nu-i plăcea nimic în curtea noastră. Nu se adapta, dar nici nu voia să se adapteze. Am iubit-o greu, ca pe o obligaţie, ca pe un copil rebel care face prostii dar ştii că e al tău şi nu ai ce face. Credem ca, în cele 6 luni cât a stat la alţii, sigur a fost chinuita de cineva. Săraca! Când o mângâiam …tremura de neplăcere şi când o chemam nu venea niciodată. Soţul meu, care e topit după animale aproape bolnăvicios, aş spune, era dezamăgit mereu. Parca nu-i venea a crede.  Dar ne obişnuisem cu ea în decor, fără să latre, făcându-şi nevoile fix în faţa porţii sau mai rău pe preşul de la intrare. Ce mai?! O provocare! O apuca lătratul când dormeam mai bine, în liniştea nopţii, niciodată când trebuia. De aici şi dezamăgirea mamei!
Odată, pe la trei dimineaţa, hărmălaie mare. Ies în curte şi o găsesc pe mama rezemându-se de gard,  spunând sec: „Trece ursul!” Toţi câinii lătrau înfiorător, doar Lolita noastră dormea cu burtica în sus! În prima fază m-a buşit râsul, dar când am zărit fundul ursului,ce se depărta de casă, mi-a cam pierit zâmbetul. „Mamă, ăsta ne-a luat în colimator. E a treia oară când trece pe aici, săptămâna asta. Ce ne facem oare? Sunt flămânzi! Şi, Lolita asta n-a lătrat deloc, mai aveam un pic şi lătram eu!”,  îmi spunea mama extrem de supărată de parcă ghemotocul acela ar fi avut vreo solutie la ditamai problema, dar, deh, mama voia si ea sa stie ca avem alarmă in curte la fel ca ceilalti purtatori de patruped. Noi radeam pe ascuns și îi ziceam șoptit: „Lasă, Lolita, tu nici nu trebuie să știi de urs vreodată!”
De vreo doua ori a mai trecut ursul în vara aia. Apoi tăcere. Uitasem. Pana în 2009. Mama se mutase la Buzău. Lăsase în urmă Braşovul, urşii, pe Lolita şi pe noi. Rămăsesem singuri, singurei. Noi, Tan motan şi Lolita. Mă obişnuisem greu cu zona asta de linişte şi sălbăticie aparentă.  Într-o zi a vuit oraşul că pe Dobrogeanu Gherea, strada vecină cu noi, un urs s-a căţărat până spre acoperiș,  a distrus garduri, grădini, şi câte şi mai câte și nu s-a sfârșit bine, nu știu dacă pentru om, dar pentru un biet câine care-și apara domeniul  nu a mai fost scăpare. Iar asta mi-a adus aminte cum gasisem eu  un pliant în care era  trecut ca obiectiv turistic – „Vizitarea urşilor gunoieri din Racădău”. Nu, zău?, am gândit eu, instantaneu, aflând de vizita brunului în apropiere de noi;  Ce, Răcădau…frate! Vă invit la mansarda omului de pe Dobrogeanu Gherea,  poate luaţi masa împreună! Vai….de noi!, am gândit revoltată și de incident, și de reclama deloc atractivă și de lipsa unor conștiințe care să se revolte când trebuie, nu când se dă de necaz, ca mai apoi să dăm vina doar pe bietul animal.

a94bb-1790_227941080683915_540488231_n

 Dar uite aşa ne-am trezit şi noi, din nou, cu el  pe uliţă. De fapt era pe poteca pădurii. Ce ştia, săracul? Păream noi intrușii, nu el, și habar nu aveam că, deja, alarma era dată. Vecinii, speriaţi de pericolul ce ne pândea la poartă, anunţaseră poliţia. Veniseră doi polițiști comunitari total nepregătiţi şi cu spaima-n ochi. Maaare ne-a fost mirarea, însă, să-i vedem pe cei doi mergând alături, înghesuiți unul în altul, cu ursul după ei. În coadă, vecinul Domi-senior, uşor vesel de la ceva chimion. Fără pantaloni, cu o cămaşă băgată-n, mă scuzaţi, chiloţi, din care fluturau capetele ei de zici că se pregătise de un ritual războinic. Avea vecinul Domi şi un băţ luuuung în mână şi zbiera cât îl ţineau plămânii: „Să lăsaţi ursul în pace, da? Ursul e prietenul meu. Nu face nimic. Lăsaţi ursuuul! Îi arăt eu drumul!” Şi ca un făcut, ursul mergea încet, încadrat de cei trei, spre marea noastră uimire, ca într-o vrajă bine făcută din care cred ca ursul simțise că nu i se dorește decât binele. Iubesc scena asta și pe omul acesta curajos!
Şi Lolita tot n-a lătrat. Nu ştiu continuarea, dar, la doua zile, un prieten a ajuns transfigurat la poarta noastră după ce a dat nas în nas cu Măria Sa. L-a derutat puţin şi a scăpat. Nu mai aveam linişte. Am mai auzit vreo doua nopţi de hărmălaie, iar la o săptămână de la acel incident, când încercam să înlocuim vechiul gard şi lăsasem loc cât să iasă o pisică o vedem pe Lolita pe stradă. Greu s-a reîntors. Ca un făcut, după câteva zile, au găsit-o  moartă  doi oameni ce ne ajutau la gard. Nu eram acasă. Din fericire, zic. Nu aş fi suportat imaginea. Lolita noastră, inimă de leu, cu frică de oameni, dar vitează fără să ştim, s-a pus cu cine nu trebuia. Cu ursul. Nu mai era nimic din ea, spuneau cei care au văzut-o. Eu m-am ferit. Am vrut să o am în minte, aşa ciudăţică, cum era. Mi-am zis doar că era bine dacă rămânea la gândul meu prim, și trăia fără să știe ce înseamnă cuvântul urs.
De atunci  nu au mai trecut pe aici. Am văzut o ursoaică și doi pui într-o seară doar, tot în 2009, la vreo doua luni dupa întâmplarea nefericită şi am sunat la 112 să feresc nişte tineri care se pupau pe aleea pe care voia să se îndrepte ursoaica. Nu ştiu ce au hotărât cei în drept, cu mine nu au fost prea amabili, tratand spaima mea, cam cum au tratat si agentia de turism fenomenul, ca pe ceva ce face parte din viața unui oraș de munte. Poate asa si ar trebui sa fie, un fapt firesc daca noi am sti cum sa gestionam un astfel de coupe de foudre, fara sa intram in panica.  De vreo tragedie nu am auzit, dar eu, de atunci, privesc înapoi…cu grijă. Acum, am șase câini hotărâţi care nu lasă nelătrata nicio vietate, fie el om, animal sau pasăre. Câteodată, însă, îmi îndrept gândul spre Lolita, cea cu inima de leu! Sărăcuţa……creatură….