Uneori fac pași mici, pași mari, pași mărunți, fac salturi în timp și peste timp. Uneori mă mir și eu când am reușit să învăț săritura în lungime. Niciodată nu am știut-o. Era cât un pas de furnică. Uneori sar, sar peste amănunte, sar peste ce nu-mi place, sar peste zile care îmi par apăsătoare, sar peste îndoieli  sau greșeli mari sau mici.

Am momente când în saltul meu e nevoie de echilibru și nu reușesc să rămân în poziții verticale. Atunci mă sprijin de ceva sau cineva. Sunt mulți cei care mi-au fost sprijin. Așa mi-au și rămas în minte: „cel de atunci, când..”. Povestea nu a continuat, nu am știut niciunul, atunci, că nu ne putem fi nimic altceva. Cu alții am fost o vreme doar, pe când încă ne intersectam săriturile în cotloane asemănătoare. Au rămas clipe-fluturi cu iz de poveste primăvăratică numai bună de ascuns în cutii prăfuite. Dar știți asta deja, v-am tot spus-o.

Din pași mărunți am prins, cândva, o lume despre care nu știam nimic, care-mi aducea o forfotă neobișnuită. Mi-a plăcut acolo, o vreme, doar, până când m-am desprins de tot căci eu credeam în Soare și tu în Noapte. Nu ne uneau nici visele măcar, căci eu nu visez, ai uitat? Tu? Poate, dar le arunci în stelele stăpânei tale.

Pașii mi-au fost pe loc altădată, într-un step plin, cu sunete simple, știute, din dans curat de împlinire, cu o cadență firească pe care nu o mai așezam altor picioare obosite. Si n-am mai făcut salturi, nici întoarceri, nici piruete, mă specializasem pe bătaia aia ritmică cu ecou de poveste uitată. Mi-am spus, atunci, că nu știu să mă uit în spate, peste umăr. Nu vreau. Eu privesc doar înainte, spuneam într-un poem. Vi-l las mai târziu. Port asta cu mine de când exista taxatoare în autobuz și am auzit învățătoarea spunând: „De ce te-ai urca în spatele vieții cînd poți să vezi ce e în fața ta?!”

Si in fața mea e lumină, și e liniște, și  sunt cuvinte. Si incerc a le intelege pe toate, iar dacă par că nu pricep, fiți siguri că e doar o părere căci inima știe că tot ce incepe „cu a fost odata” e doar o poveste.

A fost odată o alergătoare. Si nu mai e. Acum incearcă să zboare și să ducă spre Soare orice gând rău, orice întâmplare trecută, orice iubire sfârșită, orice patimă și nereușită. Cu ce va rămâne? Cu luciri bune, cu amintiri dintr-un abur de nor, cu lecții dulci amărui, cu cireșe confiate dintr-un tort rostogolit din greseală, cu puncte de sprijin duse în Înalt și lăsate acolo, cu ceașca de cafea care-mi tremură încă în mână când știu că a avut gustul vorbei tale, cândva, cu nimicul din litere împărțite de-a valma, cu reușita de azi, cu eșecul de ieri, cu  emoția de vineri, cu faptul că știu când, știu cum și știu de ce nu pot să simt mereu la fel. Și e tare bine așa. E libertate de gând și literă, e altceva…

Azi e ziua când, în sfârșit, mi-e bine fără tine. De ce nu m-ai eliberat mai demult? De ce ai căutat să îmi plângi vorbele, să mă-ntrebi de un „atunci”, să mă sperii că dacă voi uita, voi îmbătrâni mai repede? De azi, port din nou albastru în păr (la propriu) și în suflet. Uitasem că-mi furasei și dreptul asta, pe cand îți asezasei la butoniera batista aia nepotrivita. Azi, în sfarsit, nu mai vreau să știu nimic de tine. Ti-am mai zis-o, nu mă uit înapoi niciodata și nu caut semne, desi le vad. Port în suflet cele care au contat, doar.

Nu căutați în text asemănări cu realitatea. În realitățile mele oamenii sunt precum Soarele. Acum. Am ales demult, știți asta, indiferent cum am ales.

Uneori, la intersecții de viață, mai dai și de privirea celui care-ți trimite semn că n-a uitat. Îmi pare rău, am prioritate de dreapta, așa că asigură-te, înainte.  Când nu am făcut-o, am luat bușitura vieții mele! Și vezi că la tine scrie: Stop! Măcar, de acum, să știm….

23. 3. 2016.

..O REPOSTEZ, …pentru că e ceea ce simt..