Etichetă: alegeri

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Sub spectrul nimicurilor

Adriana27 comentarii
De mult nu am mai scris ceva amuzant. Aproape că nu mai găsesc în mintea mea ceva care să ne distreze şi să ne aducă zâmbete. Chiar atât de transformaţi suntem? În viaţa mea de zi cu zi, rutina e şefă de post. Ea vorbeşte, ea răspunde, ea centrează, ea dă cu capul. Noi, nimic. Roboţei. Oameni trişti, îngânduraţi, cu fel de fel de probleme îmi caută privirea aprobatoare. Mă feresc. Ce să le spun? Că fiecare are adevărul lui, propriile idealuri şi propriile nevoi? De parcă n-ar şti!
Îmi amintesc de o masă de sărbători. Musafiri fiind, normal. Tinerii din faţa noastră aveau un copil de aproximativ doi ani. Toată seara nu au vorbit decât despre acei oameni egoişti, care în loc sa dea educaţie unor copii, hrănesc animale ce nu aduc niciun folos. Mirată, mi-am privit soţul, care nu îl contrazicea, deloc. Ba, îi dădea dreptate, spre stupoarea celorlalţi ce îl ştiau posesorul a şase animăluţe, plus câteva abandonate de pe stradă. Nici urmă de ironie sau sarcasm. Nu! Îşi ducea discuţia politicos, încercând să spună cele mai nevinovate, dar stupide cuvinte. Nu i se potriveau nicicum. Doar tremurul piciorului de sub masă l-ar fi putut da de gol, dar asta doar eu …observam.
-Ce-ai avut?, îl întreb, în drum spre casă. Abia dacă ştiam ce-i cu tine….
-Tu, râzi de mine? Ce puteam să-i fac acelui om? Pentru el, eu eram nebunul, neadaptatul, criminalul, care în loc să crească copilaşi îmi fac de lucru cu nişte prăpădiţi de căţei şi pisici. Iar dacă-i spuneam că avem şase acasă, ajungea, cu siguranţă, la urgenţă cu atac de panică. Lasă-l, nevastă, şi hai acasă să învăţăm animăluţele să ne zică mulţumesc şi buna ziua, iar de te apucă să scrii asta în vreun articol de-ăla de al tău, pe blog, așteaptă-te ca cei ce iubesc animalele să-l înjure pe acest biet tânăr, care, culmea, îmi e simpatic și-l respect în tot ceea ce face. Îl vor face cu ou și oțet arătând cu degetul lipsurile pe care le are. Însă omului chiar îi lipseste ceva, dar nu e normal nici sa ne asmuțim asupra sa de parcă ne-a ars cu fierul roșu. De ceilalți care sunt precum tânărul acesta, nu-mi fac griji, cred că se vor abține, după ce-ți vor simți tristețea din cuvinte. Bine ar fi să tragem concluziile în gând, chiar dacă strâmbăm din nas, pe moment. În definitiv, nu trebuie să ne placă aceleasi lucruri sau sa facem polemici zdravene între noi …din acest motiv. În fine, sunt curios! Și apropo, știi cum te simți la țară când mergem și toată lumea lasă slobode cuvinte care nu sunt deloc coafate? Ne deranjează atunci, pentru că-s directe, dar și pentru că sunt spuse mult prea franc, cu tintă clară și efect precis. Tu ramai intr-o stare inconfortabilă, dar cei ce le-au spus au uitat asta în citeva secunde. Ar fi cazul sa facem invers.
„Oamenii rezonabili se adaptează lumii în care trăiesc, oamenii nerezonabili încearcă să adapteze lumea la ei înşişi. De aceea, orice progres se datorează oamenilor nerezonabili.” Bernard Shaw
Eu cred că fac parte din prima categorie, dar cu oameni precum Mihai, până și familia mea are o șansă la progres.
Și, apropo, după o vreme, i-am întâlnit, din nou, pe acei tineri care erau departe de cuvintele lansate, atunci, sub euforia senzatiei de a fi părinte si de a fi descoperit esenta vietii. Nu-și aminteau episodul deloc, fiind topiți acum după doi dintre câinii noștri- Toto-tomberonezul și Alma, rotweillerita. În rest, pe cine să convingi şi de ce? De ce să mă simt eu altfel, doar pentru că alegerile dar şi hazardul vieţii au fost altele? De foarte multe ori am simţit priviri dezaprobatoare doar pentru că nu avem copii. Cine îşi închipuie că noi am ales de bună voie asta? Oamenii comunică ciudat. Există adevăr, dar adevărul tău, al meu, al fiecăruia în parte. Sunt multe momente, când vrem cu tot dinadinsul, să îl convingem pe celălalt, că adevărul propriu e curat, iar restul nici măcar demn de ascultare. Te plac, dar faci ca mine. Zici ca mine.
Ba, deloc. Sunt in armonie cu tine din multe alte motive, nu doar pentru că detinem puncte comune. E musai nevoie de o chimie aparte, de o adiere de blândețe, de un parfum pe care doar unii îl simt, reciproc. Când mi-a murit un motan, prietena mea, mi-a spus că-s ciudată că plâng asa după o ființă, că doar când pierzi un om ai dreptul să jelești. Eu știam ce înseamnă să pierzi om, însă nimeni nu mă putea convinge că nu am dreptul să sufăr, măcar în acea perioadă, gândindu-mă câtă drăgălășenie mi-a oferit mie, nu altcuiva, acel ghem de blană, bătrân și bolnav. Am regretat, mai apoi, că am relatat, întâmplarea asta cu prietena, cuiva ce simțea durerea mea de atunci. O ploaie de injurii s-au abătut asupra fiintei care nu era de față, de parcă nu îmi era suficientă suferința. Nu-mi doream sa o pună nimeni la zid doar pentru că nu a înțeles și nici nu va înțelege decât că am devenit o ciudată care nu trăieste conform normelor societatii. Asa, și? Eu am învățat ceva atunci, că nu mai simt nevoia să mă confesez acesteia nici cu alte subiecte, întrucât eu nu-mi pot separa mereu sentimentele, dar asta nu înseamnă că nu pot schimba politețuri și impresii banale, care tin de respectul ce i-l port, caci viata nu înseamnă doar prezentul ci întreaga noastră existenta, iar pentru o altă părere decat a mea, nu era cazul să șterg un întreg capitol pe care-l împărtim.
Iubesc oamenii care știu să nu dea vina pe alții pentru ceea ce sunt, azi! Greu am învățat să mă iert, dar ușor să știu că doar eu sunt responsabilă pentru viața mea. Alegerile, bune sau rele, mi-au apartinut mereu. Cu oamenii faci punți. Uneori fragile. Pe unele le dărâmi din greseala, pe altele cu intentii, din orgolii și nepotriviri mărunte, pe unele le părăsesti pur si simplu, privind, cateodată, cu admiratie construcția perfectă dar pe care nu ți-e îndemână să calci.
Altele, și de vrei tu să le lași în paragină, nu te lasa cei cu care ai construit, cei care te scutură, din când în când să-ți bage mințile în cap. Iubesc oamenii care nu te lasă să renunți ușor, care nu renunta nici ei la tine din prima, care luptă pentru a-ți arăta că ai greșit sau ai înțeles diferit, dar nu e un capat de lume. Dar des îi observ și pe cei care privesc cu ură, doar pentru că puntea s-a rupt. Ei și ce? Calcă pe drumul tău, pășeste pe cel fără cotituri pănă când vei ști că mai poți sa te aventurezi sa treci peste poduri construite cu alții. Nimeni nu te vede altfel decât esti, dar percepțiile sunt fine. E suficient un zumzet și câteva apăsări de pedală, să știi că zgomotul infernal e de lăsat în urmă. Admir oameni pe care nu-i pot iubi, iubesc oameni cărora nu le caut nici forma, nici fondul, nici lumina. Aceia sunt..pur și simplu, fără eforturi. Când te chinui să ții hățuri, obosesti și iar nu mai mergi decat drept, fără să privesti dreapta-stanga. Însa, imi pare plictisitor așa. Prefer să văd, să simt, să iau, să pun, să dau, să greșesc, să plec, să revin, sa fiu clipă, moment, secundă dintr-o viață pe care o aleg. Nu sunt bună să fiu în preajma cuiva, ca prieten. Prefer anii să-și spună cuvântul asupra acestui lucru. Dacă ai avut parte de multe ciudățenii și când te gândești la acel om iți vin în minte multele divergențe avute, fugi. Puntea se rupe sau poate nici n-a fost. A fost o himeră, ca atunci când tu pui asupra acelui om calități pe care nu le are. Exact asta spun, de multe ori nu am acele calități și interacțiunea devine imposibilă.
Mai sunt punțile de suflet, puntile de gând și cele de taină, rugăciune și lumină. Si pe ele calci fără frică. Tot cu oameni le faci, dar aceia sunt cei care nu-ti vor pune niciodata îndoiala în inimă. Nici tu lor. Nu te vor face să te simți vinovat pentru ceea ce ești sau cum ești.
Sunt ceea ce dau, chiar de nu dau suficient sau nu primesc la fel, iar de am dăruit răul cândva, greu m-am iertat. Cu toate acestea, asta e una dintre lectiile cele mai frumoase pe care am invatat-o in viata mea. Dureroasa, e drept, dar plină de adevăr. Al tău, nu al altcuiva. Eu aleg, nu alții și doar eu știu că atata am putut, că ceva nu merge, că atâta timp cat simt disconfort, instinctul salută prezența celui care mai bine ar rămâne doar bucurie, bucuria întâmplării. Căci nu e om să nu aducă binele, dar tu sa nu-l mai vezi de umbrele altor acțiuni, vorbe si descătușări. Azi, cineva drag, îmi spunea că alege doar ceea ce o construiește frumos, iar spre restul lucrurilor care o împovărează, nu mai priveste.
Eu sunt masochista putin, toti oamenii au contat, chiar si cei pentru care azi eu sunt doar amintire sau ei mie. Sunt mai completă așa. Mă însingurez ades, însă doar în acțiuni pe care nu le pot împărti cu alții. Din ele mă scoate viața mereu. Și mă împarte pe bucăți, cât să știu că atunci când m-adun, o fac singură. Nimeni nu e vinovat că aleg gresit, chiar si cand uit ca am făcut-o, de mi se pare munte, drumul meu. E suficient însă sa fii sincer cu tine. Dar ce păcat ca pentru unii doar ceilalți vor fi de vină. Ei, de aceștia mă feresc, de fapt, dar…mai degrabă mă ferește Dumnezeu, chiar si prin acțiunile mele de care nu sunt mândră mereu. O fi și asta o cale, dar eu măcar …o recunosc!
Căţeii tot nu au învăţat să ne dea bună ziua. Ba, fac şi ei boacăne, precum copiii. Cel mai mult atentează la plantele lui Mihai. Dar bucurii ne aduc fiecare în parte, chiar dacă mă crede cineva sau nu. Eu nu vreau să mă schimb. Ce să schimb? De ce? Dacă am un om în jur şi cu acela împart ceva din starea şi crezul meu….. e minunat. Nu mai judec, nu mai impun, nu caut, nu sufăr, nu plâng. Dar până să ajung astfel, drumul mi-a fost pavat cu întâmplări, nu toate bune, deși unele s-au desfasurat chiar sub aspect de bună intenţie. Aşa că, ar trebui să fim atenţi pe cine ne grăbim să numim „apropiaţi”, caci, după o vreme, am putea observa că apropierea e ultimul cuvânt care i-ar defini. Sau pe noi în raport cu ei. Sau cei care se arata azi exaltați de ceva-ul tău, mâine s-ar putea ca exact acel lucru să-i devină obositor și deranjant. De asta le spun des oamenilor, așteptați să vă plac și peste un timp ceva mai lung, când efectul cuvintelor care v-au impresionat va disparea și poate altele nu vă vor plăcea la fel de tare. Așteptați. E simplu.
Într- o zi, voi căuta locul unde să mi se predea lecţia îngăduinţei şi a conviețuirii senine. Deocamdată, ştiu doar frânturi. Aşa, de la Dumnezeu. Şi uite cum, nici azi, nu v-am spus nimic amuzant. Mă iertaţi? Mâine e un drum nou creat să ne răsplătească strădaniile. Ale mele, azi, au fost în spectrul nimicurilor. Dar mâine? Ehehe…mâine! Vă mai las o ultimă zicere. Poate singurul lucru la care puteţi zâmbi, totuşi, şi care ar da o altă cuvintelor mele.
„Fiecare om posedă un anumit orizont. Când se îngustează şi devine infinit de mic, el se transformă în punct şi atunci zice: Acesta este punctul meu de vedere!” David Hilbert în „Matematicienii glumesc”(21.06.2013)
Lăbuțe la control
CUMINTEI
Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Sub globul meu de sticlă

Adriana18 comentarii
Trăiesc sub un glob de sticlă transparent, iar totul pare mai liniștit așa, chiar dacă în jurul meu cad focuri iar gălăgia lumii mă împresoară. Acolo nu trebuie să răspund întrebărilor la care nu am explicații facile. Lucrurile incomode dispar de parcă se ridică sub formă de fluturi. Roiuri. Acolo mă umplu de povești cu turtă dulce din care simt că fac parte, miraculos, căci prea tare seamănă cu frânturi din a mea copilărie. Doar numele diferă și culoarea pielii, dar citesc tot despre oameni multi și năcăjiți, care și-ar fi împărțit și ultima bucățică cu tine, decât să o mănânce pe furiș, fără poftă și vreo urmă de satisfacție. Globul meu de sticlă e colorat, fațetat, precum un caleidoscop din acela în care vezi părticele dintr-un vis impărtit in alte mii de fărîme și pe care-l sucești după bunul plac.
Sunt bine cu mine, nealterată de opțiunile celor care trăiesc după forme absolut firești, uneori convenționale. Nu mă împiedic de rezultatul ecuațiilor cu multe necunoscute, pentru că rezultatul îl accept cu seninul inimii. Bineînțeles că nu semăn deloc cu cea care dădea din coate, cândva, să se vadă, să fie, în rând cu lumea, cu job perfect dar inutil pentru nepriceperea-mi.
Sub rotundul lui perfect, oamenii nu mă ceartă pentru alegerile mele, nu-mi spun ce să fac, ce trebuia făcut – de parcă ar deține adevărul absolut și formula succesului garantat- și nici nu clatină din cap cu îngăduinta, țâțâind de neplăcere!  Nu așteaptă să apar alta decât sunt, acum, indiferent de ce-aș putea fi. Risipa mea e un alt fel de trăire, dar dacă ar trebui s-o explic prin viu grai…aș amuți. Nimeni nu vrea să audă nimicul omului care se ascunde sub globul de sticlă boem.  Acum e la modă  super-omul, (super-femeia, bărbatul),  cei care dărâmă zidurile viitorului. Dacă mă gândesc mai bine, mereu a fost așa, deci s-ar putea să fiu defecta tuturor timpurilor. Hmmmmm..
Din cutele sufletului, pitit de zgomote și tumult și de lucruri care nu îmi mai sunt de mult  timp obișnuite, se preling dâre de lumină și tăcere. Sub clopotul meu de sticlă ele dau căldură. Acolo, alung activitățile care mă epuizează dar fără de care mecanismul acesta perfect nu ar funcționa. Le uit rapid, într-un ungher, cu geaca de piele, ghetele și poșeta lângă, cât să-ți echipezi urgențele și să ieși în aventura zilnică. Dar până atunci, mă pitesc cald în forme prietenoase cu o cană de cafea caldă și miros de cartofi copți, cât să nu uiti ce frumos și simplu e totul.
Știți povestea aia cu țiganul, iarna, aflat pe un mal și pe malul celălalt era un foc mare, iar el voia sa câștige un pariu cum nu va îngheta chiar dacă e atât de frig, iar el era într-o camașă sau nici aceea și spunea privind spre foc: „Doamne, ce cald e! Doamne ce cald e!” Și proiectia sa îl ajuta să nu moara de frig. Cand au stins focul, a inghetat pe loc.
Așa si eu, sunt conștientă că dacă dau globul la o parte încep să aud și să văd forfota lumii și sa trebuiasca sa vorbesc despre lucruri care oricum vor fi traduse de fiecare când filtrul său propriu intră în acțiune. Nici chiar eu nu pot sa  explic ușor ceea ce  nu stiu, cateodata, cum de au ajuns in anumite puncte:
Când au trecut anii, de mai am câțiva si numar unii de nici în vis nu credeam ca vor veni atât de repede. Sau că suntem un cuplu fără copii. Ori ca trupul meu nu mai e armonios, asa cum era cândva. Sau că am ales sa fiu omul literelor calde în detrimentul altor năzuinte. Ale altora. Nu ale mele. E drept că hrănesc altfel, ale mele, însă doar despre acestea din urmă pot vorbi, cele lumesti mi se par istovitoare, banale, ca intr-o zi a cartitei. Nici măcar nu-i pot invidia pe cei care fac lucruri mărețe. Am oameni în jur care reușesc asta atât de ușor și îi privesc cum strădania lor pare atinsă de aripă dumnezeiască. Și înțeleg perfect de ce mă așez în alte teritorii căci nu mi-aș putea însuși niciodată astfel de simțiri. Când totul iese atât de natural unora, tu știi că s-ar putea ca efortul tău să iasă în evidență. Și-mi doresc discreție, deși implicarea mea e totală. Dar cei pe care-i admir, nu-mi vor cere niciodată explicații. Ei știu. Ba, și pe cei carieriști de meserie, ambițioși cu performanțe uluitoare, siguri pe sine, pragmatici dar și vizionari, care silabisesc și se încruntă când îmi simt bătăile de ritm diferit, îi pricep bine. Știu cum e dar nu mai vreau a ști de ceva timp. Reușesc să îmbin planurile, dar mă voi simți cu adevărat bine când în loc de chipuri vad litere și povesti. Are însă grijă viața să echilibreze situatia și atunci normal că mă ascund cat pot sub umbrela albastra a bucuriilor mele.
Sau că în casa mea dorm prea multe suflete ale unor căței ce nu au mai fost doriti in alte părti. Ori că prefer o anumită solitudine zarvei normale, oricat de frumosi și buni, și oricât de recunoscatoare le-as fi celor cu care am stat candva în reuniuni voioase. Dar mai ales mi-ar fi greu sa mă alătur în crezuri pe care nu le simt, dar nevrând sa spun prea multe despre ale mele, căci e tare usor a fi combătut la infinit, când ție altele ți-s clare.
Si cum globul de sticlă e fictiune formală pentru a reusi sa ma scuz de toate neputintele mele îi sunt totuși recunoscatoare pentru că doar asa am reusit sa nu clachez in slabiciunile mele. Uneori îl iau cu mine și printre oameni, si fatetele de care vă spuneam la inceput mă ajută să asez lumii chip bland. Mereu aud ca ce gândesti, aia devii. Dincolo de preferintele mele, știu că niciodata nu mi-a fost mai clar ca sunt pe drum bun. Mi-a fost teamă ca anii maturitatii mele depline mă vor găsi cu regrete, căci multe nu mi-au iesit. Da, dar au apărut altele despre care n-as fi bănuit vreodată, iar mie mi-au asezat in suflet bucurie si adevar – ca primesti ceea ce îți e de trebuință. ÎNȚELEPCIUNE? Nu! Doar faptul că am învățat să mă iubesc mai mult, să nu mă mai raportez la cum sunt alții, ce simt, ce principii au, ce gânduri, cât de diferiți sunt. Când îți acorzi tot timpul din lume ție, îl împarți cum dorești, fără vinovății de fațadă. Se întâmplă să-ți pui clopotul deasupra basmului tău doar când crezi că nu mai ai timp să tot te explici.
Cand lipsesti mai mult dintr-un loc, atat de mult inca parca ai fi fost in povestea frumoasei din pădurea adormită, nu mai ai ce sa pui in loc decat o linie. Pe care o tragi după tine, in speranta ca nu va trebui să uiți unde ai lăsat capătul de care încă te ții bine și că, revenind, poți vorbi, ușor, nu despre ce  și de ce n-ai făcut, căci oricum nu poți schimba ceva, ci  despre azi, despre  mâine, despre cafeaua din ceasca, despre viața care se scurge indiferent că o asezi sub clopote de sticlă sau sub aripi de fluturi ce-ți duc visele departe pentru a se împlini. Parcă nu-ți mai simti oftatul cand privesti, peste umăr, discret, și te intrebi cat sa te auzi, doar tu: „Când, Doamne? Când?”
Si-ți bagi mâinile în buzunar ținând strâns pumnii, căci și-asa in restul timpului ți-s pusi la treaba. Cand zarva lumii se inteteste, peste mine, ca pe un platou cu tort, se asaza același clopot de sticlă. Tortul vietii  ramane neatins măcar pentru o vreme până cand  mi-l vor devora oricum…cei prea infometati de ….omisiunile inerente. Noroc ca-s camarile pline și ingrediente destule. Facem altul. Pot spera la unul cu bezea, lămâie si piersici? Simt eu că vremurile ce vor veni vor fi atat de pufoase și vor avea arme atat de naturale, incat nu cred că nu voi invita pe cei care le prefera sa le savureze discret. Dau eu cafeaua! Si un fir de floare, cât să ne îmbobocească povești noi în minte, căci gândurile oricum țes pleduri de cuvinte care ar fi zăcut cuminți sub alte clopote de sticlă dacă nu le-ar fi spart neprevăzutul.
Să-ți pui peste casa sufletului așternuturi de vorbe, toate ale tale, chiar dacă par la fel, tot te învelesc cu recunoștință, căci până nu demult, se tricotau doar în minte. Unul pe față, unul pe dos. Iar uimitor, cineva parca scotea andreaua și ochiurile fugeau singure, desirandu-se in minte. Ce noroc pe mine, cu locul acesta magic, alt glob de sticlă, unde să-mi înșir mărgăritare din gânduri ce altfel ar fi murit demult. Caleidoscop fațetat în imagini ce vorbesc despre mine, baloane de săpun pentru alții. Fiecare ce vede, fără supărare..

 

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Punctuația vieții

Adriana10 comentarii
Viața are modul ei de a-mi arăta că n-am greșit atunci când am ales. Orice drum, orice lucru, orice om și orice ființă care este sau nu este in jurul meu nu poartă  semnul întrebării. Un cuvant, o intrebare fără răspuns, dar cu el venit fix la momentul potrivit, un gand razlet, o conversatie nepotrivita, o stare de agitatie la vederea unei persoane, alta de bucurie, o replica ce a venit prea devreme sau prea tarziu, o conexiune facuta cu o intamplare, o amintire care se pliaza pe prezent, un zambet fortat, altul de complezenta, chiar si cioburile unui obiect preferat dar spart in bucati, din neatentie, nu mai au din partea mea acea intrebare „ce ar fi fost dacă”.
N-ar fi fost nimic. Încerc mereu să socializez și cu persoane drăgute dar care nu mă stimuleaza cu nimic. Multă vreme am crezut ca sunt defecta, ca fug eu de povesti spuse doar de dragul de a tine cu dintii de niste legături și asa destul de subrede. Ei, bine, prefer să vorbesc singură aici, desi numai singură nu sunt, cand totul e public, dar mă mint frumos ca pot bate campii in voie, decat sa ma consum in lucruri care nu intereseaza pe nimeni, trezindu-te că vorbești la pereți. Măcar aici nu aștepți nimic. La început ești tu și vorbele ce devin cuvinte. Doar întâmplarea face să intereseze și pe alții.
Tot nu stiu de ce o trec unii dintre ei pe aici, caci, evident, in viata reala, sunt destui carora li se pare expunere publică ciudata sau preocupare oarecum nedifinita, ținând cont ca blogul meu nu are o constantă, găsești in el de la confesiuni mai mult sau mai putin complete, până la amintiri care se ițesc din lucruri care se depărteaza văzând cu ochii, adaug puțină versificare, vreo poveste și ajung sa adun un material pestriț numai bun pentru aceste sprâncene ridicate. Nu de puține ori am auzit de la cei ușor apropiați un: „Mda, n-aș avea timp eu de astfel de preocupări”. De parcă totul trebuie raportat la ei. E alegerea mea, nu a lor. E refularea mea, pe care, da, o las publică. Așa am reușit, prin interacționări cu oameni care au aceleași alegeri, să mă depășesc, să mă șlefuiesc pe alocuri, să învăț despre formă, fond, conținut. Să ating, să rumeg idei, să plimb gânduri, fluturi de vise, să las semne într-un album cu vorbe în care pot să mă regăsesc sau nu, pe mine dar și pe alții
Cu toate acestea, spuneam, deunăzi, că nu imi mai pasă de ochii nepotriviti ce trec pe aici. Ce-or să afle in plus? Nimic. Oricum nu vad și nu retin nimic. Vorbesc doar despre cei care chiar nu vor să vadă nimic, dar nu se pot abține să n-o facă.  In ochii lor se deruleaza tot foiletonul realitatii, al interactionării de odinioară care dă cu totul și cu totul alt fond cuvintelor. Degeaba zugrăvesc roz, ca ei tot negru or să observe. Si uite asa știu inca o data ca viata a ales bine pentru mine.
Cand mi-am cunoscut sotul, acum intru cred in alt subiect, oameni binevoitori mă sfătuiau ca nu care cumva sa-i povestesc prea multe sotului, mai ales din trecutul meu amoros, ca s-ar putea sa-l pun pe fuga.” Aha, am gandit eu? Si daca fuge, ce? O fi singurul? Nu! Dacă e să vadă dincolo de aparențe si intamplări nepotrivite ..rămâne! Mai fugară ca mine nu e nimeni. Ar fi asemeni mie și poate știe că se poate opri sau chiar mă opreste pe mine”
Asa ca i-am povestit, și i-am povestit, am zis, am plans, am ras, ne-am mirat amandoi, ne-am scuturat de urat, m-a dojenit din priviri la unele, m-a căinat la altele, a amuțit pe alocuri dar m-a văzut cu bune și rele. I-am zis că nu-s asa cum crede el, a zis ca nu vrea sa fiu nicicum și din acel moment nu am mai pus semn de intrebare lucrurilor care au venit si plecat. Am trădat, i-am zis. Am fost om urat, am vrut să iubesc, dar m-am mințit că pot. M-a mirat modul lui de  a aduna tot ce-i spuneam și de a mă face să le văd altfel, la un moment dat. Mereu am stiut ca orice trebuie sa stie trebuie sa auda de la mine. Orice. Viața nepotrivită mi-a devenit cea mai potrivită prin ochii și mintea bărbatului meu.
Periodic din viața mea dispare cate o persoană, cred că subiectul acesta va fi unul care mereu va fi actual, iar albumului de vorbe i se adauga și imagini-amintiri. Cu oameni și despre oameni. Frumoși și buni, dar care s-au pliat pe alte alegeri. Nu programez asta, dar se intampla. Uneori forțez eu lucrurile, alteori se intampla de la sine. Cum spuneam, nu mă mai intreb de ce. Stiu ca pana la acel punct ne-a fost dat sa ne influentam. Uneori, insa, reapare cate un om pe care nu il mai regasesc prin sinapsele mele. Mi se intamplă să nu știu de unde sa continui și orice incercare de vorba e inutila, nu aduce nimic benefic. Rar mă trezesc cu cate unul in povesti care nu se termina niciodata. Am oameni pe care îi iubesc și apreciez dar pe care mi-i doresc a-i sti bine si cam atât, întrucât deseori cuvintele mele ajung în directia gresita, pe drum intortocheat pe care nu as fi crezut niciodata ca le-as trimite eu de bunăvoie. Am chiar prieteni cu care vorbesc și mă depărtez cu fiecare vorbă rostită, știind că avem viziuni și sensibilități diferite.
Cel mai tare mă enervează oamenii-profesori. Oamenii care emit judecăți care prin câteva intonații specifice devin de necombătut. Nici nu-ți mai dorești asta, dar la următorul telefon nu vrei sub nicio formă să-ți mai expui din planurile de viitor, care oricum, poate, nici nu vor deveni realități, deci la ce bun să dai drumul doar unor disecții eventuale. Bine, să nu confundăm aici discuțiile constructive. Nu laudele excesive fac casă bună cu persoana mea, nici aplauze sau superficialități de suprafață, dar prefer să am conversații constructive, încurajatoare, cu viziuni pozitive și repere asemănătoare. Am o prietenă cu care nu sunt de acord de foarte multe ori, dar tot mă inspiră enorm de mult și cu care chiar mă amuz de diferențele noastre.
Totuși, cele mai plăcute semne sunt cele venite de la oameni care, deși nu își doresc să îți spună prea multe, reușesc să te facă să vezi că trecerea timpului poate aduce și ceva bun. Că alegând să îți scoți firea și o parte din caracter printre slove mai mult sau mai puțin reușite, văd doar ceea ce se vede…bucuria că o poți face. De multe ori, de foarte multe ori, nu mă gândesc la cei de dincolo de ecran și asta mă ajută, deși uite, această postare am început-o aseară, după o conversație virtuală cu Fostul Suprem. Știți ce e ăla? Nu, vă zic altădată, deși nu cred că ne trebuie multă imaginație pentru asta.
Alegerile vieții nu țin numai de persoane, la fel mi se întâmplă și cu unele lucruri. Vad o multime de obiecte, dar numai unele mă vor atrage definitiv. Iubesc casele oamenilor, dar masa mea verde e de neegalat. N-aș vrea alta. Îmi cumpăr des haine, sau poate nu atat de des de o vreme, dar tot cateva articole le uzez prin purtare. La fel cu rujul roșu sau combinația alb-negru, cămașa albă, geaca de piele sau bocancii lungi, cu șireturi.
Ultima oară cand a fost mama la noi, n-a înțeles nimic din ceea ce se întâmpla în jur. Prea mulți căței, dintre care unul -Lupu’ Băiatu’, era categoric in plus, din punctul ei de vedere. Nu mai spun cate altele i s-au părut ciudate. Eu gătesc zilnic, dar în frigider zici ca bate vantul. Da, nu sunt cumpărător compulsiv-obsesiv. Am regulile mele.
..la soră mea, în vizită. Stiu suntem de tot rasul, dar despre asta vorbesc. E ras comun, deprinderi la fel.
Si uite asa, realizez, incetul cu incetul, ca nu doar noi doi suntem ca un mecanism de ceas, ca niste rotițe care se invart în sincron, ci multi altii. Si cred ca asa trebuie sa fie. Confortul fizic și psihic, și nu vorbesc de nimic material aici, e cel care mă relaxeaza si mă poate face sa simt normalitatea. Normalitatea mea, a noastra, a fiecăruia in parte. Si zau daca trebuie sa convingem pe cineva ca ceea ce traim e de bine sau nu. E ceea ce am ales. Acel ceva fără semn de întrebare, ci doar cu semnul exclamării. Ce bine că e asa si nu altfel!
Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare versificate

Orbind

Adriana14 comentarii

 

Orbind de lucirile lumii,

Mă prind în schimbări care-mi lasă

Dorinţele prinse-n trecuturi,

Și-mi strecoară parfumuri de acasă.

 

Şi crezi că aduc adevăruri,

Visezi că-ți schimbi soarta pe loc,

Pluteşti, oarecum, în derivă,

Căutând… cuvântul…noroc.

 

Nu ştii de-i lucirea cea bună,

Ce  picură zâmbete-n noi,

Ori lacrimi de soare sau lună,

Pe care să le dai înapoi.

 

Tu știi că nu-i gratis nimica,

Deși ai sperat că va fi

Și că n-ai luptat fara frică,

Să ai…. libertatea  de a fi.

 

Mi-e teamă de vechiul din mine,

De cuvinte ce par cam la fel,

Mi-e teamă de noul ce vine,

Căci observ luciri de oţel

 

Şi nimeni nu se află în spate

S-aplice lovituri care tac,

Mă strâng în hore cu oameni

Şi cu vorbe ce parcă mă plac;

 

Şi, brusc, aleg, chiar, schimbarea

Şi uit că nu-mi place defel,

Căci mi se arată Cărarea

Pe unde o să meargă şi ..EL.

 

Azi sunt pe drum cu multi oameni,

Cu orbi care văd, chiar in soare,

Dar sunt şi acele persoane

Care văd, dar par oarbe, şi…doare.

 

Trimit, oarecum, gânduri simple

Spre ţară şi neam şi mă-ntreb:

Vom fi toti orbi fără minte

Şi-om alege tot ORBI printre orbi?

 

Dacă da, m-oi lovi de bastoane,

Bâjbâind cu alţii ca mine,

Orbind în luciri-amazoane

Că, sigur, ne-o fi chiar mai bine.

 

Şi ne-om ţine de mână puternic,

Căci presimt căderi viitoare;

Ce-am facut din românul titanic

Ce sclipea și cand nu era soare?

 

Morala:

De un sfert de veac și mai bine

Am pierdut și stima de sine

Și de cred în vreo doi tot îmi pare

C-amăgirea nu are scăpare;

Astazi vin și promit în cuvinte,

Ce devin, mintenas, dinamite

Si-ntr-un an, haide doi, cu  fason,

Pacaliti vom fi de-un blazon;

Si vom ști ce stim chiar și-acum

„Cel ce striga mai tare-i nebun!”

Nu mai bine, ne prefacem din casă

Ca e bun orișicare și-i pasă?

Eu, orbind, in lucirea străină

Ma intreb oarecum cu o vină:

Ce ziceaţi? Că schimbarea e bună?

Mai bine muta-m-aş pe lună!

Provocarea de luni a avut ca temă fixă..”orbind”.  La Eddie in tabel găsiţi şi alte idei.

 

 

 

 

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Destăinuire

Adriana35 comentarii
 Multe mi-au fost căutările și încercările în viața asta a mea. Mult am mai bâjbâit până să am curajul să încep ceva trainic și firesc. Multe intâmplări am adunat și despre multe dintre ele aș putea vorbi dacă mintea nu mi-ar face figuri și nu m-aș trezi în sinteze care ar seamăna între ele. Frumos ar fi fost să le scriu atunci, la cald, dar numai de scris nu-mi ardea mie când inima din piept nu-mi dădea pace, iar  mintea căuta soluții concrete de fericire. Singurul lucru de care sunt și nu sunt mândră, e faptul că n-am iubit. Dacă as fi bolit din cauza unor trecători prin viața mea, nu știu cum aș fi scos cămașa mai târziu.
În 2003, într-un iunie, intram în una din cele mai grele perioade din viaţa mea. Nu, nu am fost bolnavă, nu am suferit din dragoste, deşi una din întâmplările cu factor declanşator poate avea iz  de bărbat nepotrivit, aducător de belele şi stări conflictuale, unele chiar cu sine. De atunci militez cu hotărâre pentru libertatea omului. Da, pentru singurătate, chiar dacă doare, şi pare de neînţeles pentru mulţi, mai ales pentru acei care mă cunosc şi ştiu că am, acum, o căsnicie fericită. Parcă aud: „îi dă mâna să vorbească despre asta, când ea nu se zbate în căutări zadarnice!”

 

 

Adevărat! Nu mă zbat acum, dar mi-am sfredelit mintea şi inima încercând să trăiesc lângă oameni, faţă de care instinctul îmi spusese deja că nu sunt potriviţi. Doar că nu-l ascultam întotdeauna, din motive întâlnite şi acum la mulţi dintre cunoscuţii mei: timpul, locaţia, disponibilitatea, şi nepăsarea faţă de propria persoană.

 

Cum spuneam, prefer oricând o aşteptare lungă şi aparent fără sens, decât un tumult inutil, din care ieşi bucăţi, bucăţi, fără să ştii dacă te mai aduni vreodată. Eu de multe ori spun că nu oamenii sunt răi ci combinaţiile între ei. E ca şi când vorbim de amestecarea proteinelor cu acei carbohidraţi răi. Ştim că ne aduc neplăceri, dar tot mestecăm cu poftă friptură şi cartofi prăjiţi. Acum, exact despre ce vorbeam, sunt şi acei slăbănogi, pe care îi urăsc maxim,-fie vorba între noi, n-am avut eu norocul ăsta. Ăia pot mânca tot ce doresc fără să se îngraşe. Clar. Aşadar în combinaţii reuşite oamenii devin din cerşetori …prinţi, din buruiană …floare, şi din omidă fluture. Se poate şi invers, şi despre asta vreau să vă vorbesc azi. Deci, poate, nu omul o fi fost de vină, ci în combinaţia cu mine, doar. Știu că subiectul pare că l-am mai dezbătut, dar vă asigur că unul din actori e altul cu siguranță, singura constantă sunt eu.

 

Pentru că, da, la vremea de care vorbesc tocmai ce sfârşeam o relaţie chinuită cu un domn, care s-a străduit să pară domn, dar căruia nu i-a reuşit deloc rolul. Nu ne iubeam, iar de plăcut… aşa părea. Doar că, gesturile noastre trădau o complicitate la starea de singurătate pe care o avea fiecare. Dacă lucrurile s-ar fi derulat firesc, se putea găsi o cale uşoară de a bate în retragere. Numai că, fiind o relaţie la distanţă, nu părea să ne deranjeze prea tare pe niciunul. Până când a început să mă apese incertitudinea pe care mi-o picura situația, cât să mă tulbure și să-mi pun întrebări.
Ei,  nu neg că aş fi fost pregătită pentru o relație de fațadă. Sunt o capricoarnă rece, aparent, aşa că nu ar fi fost greu să învăţ lecţia parteneriatului. Doar că ar fi fost nevoie de reguli, iar noi nu eram potriviţi în a le respecta.
Modul lui libertin, uşor frivol, permanenţa de a se simţi totdeauna înconjurat de aşa zişi prieteni, nevoile lui, care nu erau şi ale mele, făceau să-mi încolţească o stare necunoscută mie. Cunosc gelozia. O cunosc acum din prisma iubirii, şi vă garantez că nu seamănă deloc cu tulburarea  pe care o ai când ţi se oferă suficiente motive de neîncredere. Eşti ca o minge ce se învârte nehotărâtă, dintr-o parte în alta, dar cu, care nu marchează nimeni niciun gol. De ce? Pentru că în poartă nu se află nimeni. Fiecare e plecat în altă parte.
Nu încetam să mă mir cum la fiecare hop apărut în viaţa mea, la orice greşeală, eram vânată şi aplaudată.
-De ce?, întrebam stins….
-Pentru că prea crezi că tot ce faci tu e minunat şi sublim! Na, aşa îţi arăt cât de multe greşeli faci! Şi că nu eşti perfectă!
-Nu sunt? îmi răspundeam sarcastic,  doar în sinea mea, minunându-mă de impresia pe care o cream, cum că aş fi puternică, când, eu de fapt eram plină de nesiguranţe. Mă îndepărtam de acel om cu fiecare clipă, urându-l cu toată fiinţa mea. Şi cred că nici lui nu îi era străină această senzaţie de partea sa.
Cei din jur, oricum nu înţelegeau combinaţia noastră nereuşită. Cei din jurul meu, desigur, care tăceau doar din respect pentru mine. Într-un final, după o ceartă zdravănă, am reuşit să ne descotorosim unul de celălalt. Şi în ultima clipă ne comportam în aşa fel încât scoteam, frate, ce era mai rău din noi. Toată viaţa mea,  până atunci, încercasem să nu locuiesc cu nimeni, doar că, acesta, fiind plecat tot anul, îşi depozita câteva obiecte în casa mea. Maaaaare greşeală! De ce fugisem, adică să nu-şi aducă nimeni nici măcar o periuţa de dinţi,  nu scăpasem. Eram invadată de obiecte ce le ştiam trecătoare. Cum spuneam: greşeala mea. Poate de asta, împachetându-şi lucrurile, şi încercând, aparent galant, să-mi ofere un suport de lumânări pe care tronau doi papagali, m-am trezit spunându-i:”Nu, mulţumesc, am avut deja unul! Doi ar fi cumva…. prea mult!”
Nu, nu am păţit nimic atunci! De fapt, era singura vorbă ce mai putea să răzbune, semnul pe care-l lăsase, deja, pe obrazul meu, aşa din provocare, cică. Că doar era un domn, nu? Nu mai insist. Era o perioadă tulbure pentru mine. Tocmai ce o înmormântasem pe mătuşa care, alături de mamaia mea, mă crescuse.
Ce vreau eu să spun, totuşi: indiferent de ce alegeţi în viaţă, nu faceţi greşeala să  schimbaţi toate planurile vieţii voastre. În acelaşi timp. Eu aşa am făcut, din păcate. Dintr-o dată nimic nu mai era suficient. Astfel, s-a instalat încet, încet, într-un an şi jumătate, depresia. Devenisem aproape anorexică, lucru aşa de îndepărtat de mine cea de acum, că aproape nici mie nu îmi vine să cred când spun asta. Nimic nu mă mai atrăgea şi orice lucru făcut aducea o altă greşeală după. Am pierdut oameni, speranţe, vise, încredere. Şi nu din cauza unui om, pentru că acel om nici măcar nu mi-a plăcut suficient încât să-l pot iubi, măcar puţin, ci, poate, datorită haosului în care m-am adus după ce am simţit că nimic nu îmi mai aducea suficienţă, că de fericire nici nu putea fi vorba. Se pare că ăsta a fost punctul slab al caracterului meu, niciodată nu m-am putut opri. În încercarea mea de a repara măcar un segment din ce imi mai rămăsese, mă invada furia și gafam în neștire.
Acum sunt expertă să simt depresia la oricine, chiar dacă omul neagă asta. Nu zic niciodată nimic, deoarece nici eu nu recunoşteam nimănui. Am scăpat de toate astea cu mult sport, cu ore de engleză, cu multe lecţii de autocunoaştere, şi cu o excursie în Italia, unde am stat o lună, oferită de un om care va rămâne mereu în amintirea mea chiar dacă drumurile noastre ni s-au separat, între timp. Când m-am întors de acolo am ştiut, în schimb, că am multe de oferit, că viaţa mea poate fi frumoasă, că schimbările sunt bune, că trebuie să-mi dau o şansă. Cei doi ani în care nimeni nu a mai putut ajunge la sufletul meu m-au ajutat să pot fi hotărâtă în ceea ce vreau, şi să nu mă mai mulţumesc cu jumătăţi de măsură. Mi-am lăsat părul să crească, am învăţat să zâmbesc, şi, în puţin timp, mi-am întâlnit viitorul soţ…….. pe stradă.
O sa vă întrebaţi ce legătură are părul meu cu viitorul? Pentru cei ce m-au mai citit e simplu, pentru ceilalţi vă spun atât:….aaaaaaaaaaaare! Pentru că, asta spune soţul meu când îl întreb ce a văzut prima dată pe stradă de l-a făcut să oprească:”Părul, normal!”
Doar că, de data asta, nici eu nu sunt Dalila, nici el Samson.