Mărgăritare versificate · mărgăritare-jucării

Rădăcinile nu-și umblă umbletul pe dinafară

Rădăcinile nu-și umblă umbletul pe dinafară,
Nu-și adună seva firii de prin boltă de argint,
S-au scumpit vreo două gânduri așteptând să tot apară,
Din adâncurile ființei, indigo de dor topit.

Umbletul nu-și umblă rostul, pare-se că-s fără noimă
Și nu știu să vând tristețe, adunată într-un an,
Pe sub mână, dau o vorbă, strânsă într-o uniformă,
Știu, ați ridicat sprânceana, că nu merită vreun ban!

Nu știți voi ce importantă-i, ce cadențe știe a face,
Cât ritm bate a defilare, tot cu umblet va umbla,
De-o luați, vă faceți broșă, prinsă într-o carapace,
Să șoptească, despre mine, că-s pe dincolo, și-așa.

Rădăcinile nu-și umblă umbletul pe dinafară,
Dar tot trupul știe bine din ce sevă mă hrănesc,
Nu vreți vorba?, foarte bine, o amanetez deseară,
Când pe glezna dreaptă-i lesne că sărut o să primesc

Și să vezi descătușare, ce răsunet, ce fanfare,
Marș de umblet în umblare, vorba mea te va peți,
De mai pun și rădăcinii puțin vin să-i de-a vigoare,
Amanet te lași, tu mie, și ne-om declara faliți!

 

Mărgăritar-catchy

Catchy și cu mine la a patra poveste

De când scriu, mi-am promis că voi folosi asta să curăț de resentimente perioade ale vieții mele. Ar fi interesant să pot povesti și lucrurile amuzante, ca tânără femeie care s-a jucat și de-a amorul, și de-a seducția, doar ca, peste timp, am pierdut din efervescenta acelor clipe și poate nici nu le-as mai putea reda ușor. Curios, insa, cele cu impact deloc favorabil au ramas de parca s-au intamplat ieri. Am avut curajul sa scriu despre inca o intamplare care a durat ceva timp și in desfasurare, dar si in stand by…ca o iscoada. Nu e nici pe sfert din ce am trait, dar atunci chiar cred ca as fi cel mai curajos om, care n-ar tine cont ca lumea taxeaza slabiciunile și omul care se deschide..prea mult.
io1
„Au trecut 20 de ani de atunci și, dacă aș putea, aș aduna toate fetele tinere din lumea aceasta, le-as da oglinzi multe, le-aș pune să se privească-n ele, le-aș povesti despre cum se vede lumea la vârsta lor când pot face orice, pot îndrăzni să se lupte pentru viața lor și să nu rămână încarcerate în relații pornite în minciuni și amăgiri. Să nu aștepte să le spună cineva că sunt frumoase, să nu se emoționeze la șoapte de iubire mereu, ci să le pună radar, detector de minciuni. E ușor. Faptele vor vorbi. Să nu-și lase tinerețea amanet într-un magazin de vise, căci s-ar putea să n-o poată răscumpăra la timp și o pierd pe mărunțiș nefolositor. Și mie mi-a zdrăngănit pușculița. Mai mult a gol, decât a plin. Știu doar că peste alți douăzeci de ani, cineva își va aminti de o poveste asemănătoare, căci ele se traiesc oricum, indiferent de avertismente.
Și ce, credeați c-am scăpat ușor? Da’ de unde? Cum priveam în oglinda retrovizoare, îl zăream în spatele mașinii, dacă mă uitam pe fereastra apartamentului, vedeam ca e parcat mult timp, până se asigura că nu e nimeni cu mine. Cum ieșeam în vreun loc, apărea ca într-o întâmplare. Trei ani mi-a fost umbră, trei ani mi-a chinuit sufletul, m-a umplut de frici și am descoperit că amenințările pot fi realități și nu scenarii de film. Trei ani m-a pândit, aiurea-n tramvai, deși știam amândoi că nu mai e cale de-ntors. Dacă acum urăsc a vorbi la telefon, i se….(povestea completă aici, pe catchy)

 

Mărgăritare versificate

Decojesc o castană, decojesc o mirare

Decojesc o castană, decojesc o mirare:
Sunt banală, spre neinteresant.
N-am profunzimi, ci doar margini.
Nici nu primesc, nici nu dau.
Fac troc de  gânduri simple,
Cu minți luminate albastru.
Prin mahalale dosite mă plimb,
Căutând armonii părăsite.
Primesc bilețele cu vorbe indescifrabile,
Amanetez mănuși desperecheate,
Cumpăr castane coapte in jar invizibil.
Nu-mi plac, dar îmi place aroma
Si ador ochii celui care le invarte,
Ca pe niste fructe ce nu sunt vazute de soare
Pe fiecare parte.
Decojesc o castană, decojesc o mirare
Fierbinte.
Decojesc o castană, decojesc o mirare
foto: pinterest, pozeonline.ro, vânzător de castane,

 

Troc pe loc. De gânduri.
Ați uitat? Nu primesc, nu dau.
Îmi incalc principiile și ofer castanele
Unei florarese cu miros de toamnă.
Ea miroase a toamnă, nu florile;
Florile miros a iubire neîmpărtășită.
Nu le iau. Sunt tufanele plânse.
Ea-și aprinde o țigară și zâmbește
A gând nespus.
tiganci
foto: pinterest

 

Încă unul pierdut, ca esență.
Of…
Sunt  banală, spre neinteresant,
Dar asta nu înseamnă că nu pot cânta,
Si nu pot murmura cuvinte
Care nu s-au scris încă.

 

Pe cele, deja, puse în armonii
Nu le stiu, ci le presimt.
Le adaug în inimă,
Le scutur și le las
Pe tăciuni de castane coapte,
Poate le observa ochi cuminti,
Care știu, simt și traiesc în cantec.

 

dans-vechi
poze online.ro pinterest

 

Eu rămân banală, spre neinteresant,
Dar știu a dansa desculță.
O fi de ajuns?
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Patru ore cu „un alt nebun din lista mea”

Barul Bricks, unde ne-am dus să ne bem cafeaua, este un loc plăcut, cochet, cu un aer retro-rustic. Sau interpretabil de fiecare în parte. Mai fusesem de câteva ori, dar ca acum, parcă, nu mi s-a părut nicicând. Era puţină lume, vreo doua mese ocupate, aşa că, pentru scurt timp, am avut senzaţia că avem localul ăla doar pentru noi doi. Era o reclamă veche pe vremuri, dacă vă amintiţi; iar acum iată-mă protagonistă într-a mea. Doar oare la ce făceam reclamă? Hmmm!
Îmi ardeau obrajii mult prea tare. Încercând să ies din starea aceea de precipitare a evenimentelor am realizat că nu ne cunoşteam numele. Dintr-o dată, omul din faţa mea se numea într-un fel – Mihai (şi iar menţionez  că mai târziu am aflat cât de mândru-l purta. I se potrivea mănuşă).
Dar, să ne întoarcem. Nu vă ascund faptul că tot mi-era teamă că mă lasă amanet pe acolo, aşa că, în momentul în care m-a întrebat ce vreau sa beau, i-am zis timid: Un expresso şi o apă plată!  E mult?, am  răspuns eu, aproape instinctiv privind nedumerită la zâmbetul ce se iţea pe faţa lui senină
Hopa! Are umor fata! Joacă tare!”, gândeşte el. Habar nu avea că, de fapt, eram doar lefteră şi atât; nimic spiritual, din păcate. Chelneriţa ne aduce cafelele. Eu privesc oarecum în gol, cu teamă parcă de conversaţia ce avea să vină. Nu-mi doream o nouă experienţă dezagreabilă. Dar, na, că se întâmplă. Aud exact ceea ce nu voiam să mi se amintească. Deloc: Şi, frumoaso, cu ce te ocupi?
A căzut cerul! Cum să-i spun eu că mă pregăteam de emigrat? Nu, o bag pe aia cu tehnician dentar. Doar nu minţeam cu absolut nimic. În fond asta mi-era profesia  până cu ceva timp în urmă când luasem hotărâri radicale. Zic timid, bâlbâind  cuvintele: Ştii, sunt tehnician dentar, dar….
Nu am mai apucat a spune nimic, că aud: Ei, da! Păi, eu sunt doctor stomatolog!
Şi încep, fraţilor, să-mi bată în urechi surle! Inima era la trap, toate înjurăturile pământului se buluceau în capul meu, a ciudă. Peste toate astea, îmi auzeam din nou vocea aia interioara: Nu se poate!  Zău, nu se poate! Sigur îmi face  careva vreo farsă! Vreun prieten disperat că nu mă mărit! Doamne!
Mă uitam disperată spre uşă, doar, doar, apare vreun Buzdugan, Jugaru sau cel puţin cineva de la Antena 1, la modă în vremea aceea cu aceste îndeletniciri! Revoluţie era în capul meu şi asta doar pentru faptul că eu credeam că există oameni şi…doctori stomatologi. „Neinteresant!, îmi spun în gând. Gata, beau cafeaua şi plec. Nu vreau să port conversaţii cu un infatuat de doctor….”
 
N-am apucat să mă mir prea zgomotos, am bâiguit ceva vorbe, dar faţa mea spunea tot. Îl aud pe Mihai, uşor nedumerit: Dar de ce te miri? Nu par? N-am diploma la mine, frumoaso!Nici nu trebuia, dar el nu avea de unde şti că eu tocmai de lumea lui fugeam; de o lume în care intrasem în urmă cu 15 ani (adunaţi în momentul ăla) O lume pe care nu am părăsit-o la timp, din lene, comoditate şi frica de a o lua de la capăt! Şi culmea,  tocmai atunci rupsesem pisica. Fugeam! Voiam să fug! Aranjasem legal să fac asta! Mai aveam doar puţin!
N-am mai fugit! Nici măcar în acea zi spre ce aveam de făcut. Uitasem, cu desăvârşire, de programul meu strict de sală şi am petrecut CELE MAI FRUMOASE  4 ore din viaţa mea. Da, cu un om care atunci când vorbea i se lumina faţa, care atunci când mi se adresa parcă avea o aură deasupra capului. Strălucea de bucurie!
Când pronunţa cuvintele în grai moldovenesc îşi aducea trecutul, prezentul şi viitorul! Un om a cărui bucurie de viaţă străbătea din fiecare silabă. Fericirea lui mă molipsea şi pe mine, pentru prima dată după multă vreme. Am râs atunci cum nu cred că mai ştiam a râde. M-a surprins teribil sinceritatea lui, care deşi mă îndepărta ca femeie, mă apropia ca om. Nu-mi convenea că vorbea de un divorţ, aşa în treacăt şi că avea un fiu de nici doi ani de zile. Dar nu-mi mai păsa! Nu mă mai gândeam la nimic serios! Îmi savuram cafeaua promisă într-o companie minunată şi nu-mi doream nimic mai mult! Atunci!
Ne-am încurajat reciproc. Era departe de a fi mulţumit de profesia de stomatolog, dar i-am prezis un viitor strălucit, normal, de altfel, pentru un bărbat remarcabil ca el.Eram doua berze şchioape care ne găsisem într-un punct cu numele Temelia. Asta a devenit prima noastră bază, chiar dacă, în minte, eu continuam să fug, să mă depărtez de tot ce m-ar fi putut distrage. N-am ştiut atunci că deja aveam ceva comun, că vorbeam aceeaşi limbă şi aveam aceleaşi ţinte. Fugeam!
Puteţi crede că am făcut şi ora de aerobic, undeva, după ora 20? Înainte să mă evapor, la sfârşitul celor 4 ore, când basmul Cenuşăresei mature părea că se încheie, prea sigură pe ea pentru a-şi pierde vreun condur,  am auzit ceva incredibil: Ştii, eu o să mă însor cu tine!A îndreptat spre mine mâna ca şi când ar fi vrut să-şi  pecetluiască vorbele. Părea sigur pe el şi uşor ameninţător. Cred că din cauza degetului îndreptat spre mine. Eu am gândit atât, simplu: „Alt nebun pe lista mea!”
Cu toate acestea, omul acela, cu freza de doctor de ţară, s-a schimbat doar un pic. Nu mai are vesta, kilograme în plus sau zulufi pe creştet. S-a păstrat nealterat, sigur pe el, demn, mândru şi vesel! Crede în mine, în el, în noi. Şi e familia mea! Cu mâţe, căţei şi chiar copil de împrumut (pentru mine)! Şi n-am fugit nicăieri. Am rămas aici şi într-un an, de la momentul pe care vi l-am relatat, eram o Tîrnoveanu! Adriana Tîrnoveanu!
 Din când în când, totuşi, acul de la rezervorul maşinii e tot pe roşu. Doar că, acum, nu mai mi-e teamă că pot fi lăsată amanet! Sunt liberă! Mai liberă decât atunci când eram „burlacă”……