Iar pun roșu-n amintire,
să-i dau strop de zvâc și stare
să o fac să pară jună,
când de fapt s-a învechit,
dar roșeata se disipă,
pare-ngălbenită toată,
sub o umbră ruginie,
amintirea s-a topit.
Am în minte o simfonie,
bate în mine ritm și grabă,
noaptea îmi cântă o romanță,
vântu-suflă-n saxofon
și cu roșul de la tâmple,
îmi induc o stare bună,
lumea-mi pare mai aproape,
amintirile iau foc.
Par picată chiar din lună,
mor de ciudă că-s uitucă
sau amnezică, în fine,
cum vă place, am să zic,
dar se pare că machiajul,
chiar și peste o amintire,
de ascunde adevărul,
nu ajută la nimic.