Că ți-ai deschis, în cer, ferestre de albastru
Privind a întrebare nesfârșită,
De ce să uiți când nu ești un sihastru
Care își uită anii într-o menire sfântă?

Să uiți de lapte dulce și de nuci prăjite?
Sa nu mai vrei a ști despre gutui?
De ce să nu dai vieții cinci minute
Din cele obosite, agățate-n cui?

Ți-e fruntea aplecată spre departe,
Uiți ce îți place, uiți de toți nebunii,
Te-ai duce-n zbor, a pasăre de noapte,
Visând eliberări printre petunii!

Și-n liniștea tivită cu smarald
Furat din bucurie cu armuri de toană,
In zboruri, tot pământul ai crestat
Sa nu mai uiți c-ai fost, vei fi și-mi ești o toamnă!

Din cui, dai jos minutele de aramă
Și-apoi ne vom muta într-o castană!
Ne vom uita-n culori, lovind în frunze:
E atâta roșu în ele, că mi-l pun pe buze!