Când eram mici, tata ne alinta, pe mine şi sora mea, abţibilduri. Doar că eu eram unul de-ăla pe care lipiciul era pus doar pe colţuri, pe când al soră-mii dădea şi pe afară. Şi aşa a rămas până în ziua de azi, ea fiind în continuare copilul abţibild. Da, face ce face şi se lipeşte puternic de fiecare membru al familiei încât nu putem nici respira fără ca ea să nu sesizeze vreo neregulă pe care e musai să o rezolve. Că aşa e ea! Dă sentinţe înainte de a şti toate datele, doar de teama că, lăsate nerezolvate, lucrurile s-ar putea agrava. Şi purcede în căutare de soluţii. Suntem ca două crengi ale unui copac puternic care îşi duce toată seva responsabilităţii şi iubirii necondiţionate în una singură. Fiţi siguri că eu nu voi fi decât o crenguţă oarecare dintr-un desiş înfrunzit, puţin vizibilă, cu multe frunze crescute pe ea, viguroasă, dar oricând predispusă a se frânge sub greutatea unei intemperii. Sora mea e creanga puternică, aia de care aminteam mai sus, din care pornesc altele şi, chiar dacă pe ea mai apar şi noduri de timp sau  de vremuri, le va purta ca nişte decoraţii. Mi-e drag modul ei de a fi, e fantastic cum rămâne prinsă de trupul familiei mari simţindu-i puterea luată tocmai din rădăcini şi dusă, departe,…spre înalt. Totdeauna are cu ea un mesaj pozitiv şi o forţă pe care o împarte cu dărnicie tuturor. Doar să fii acolo, să întinzi mâna şi să prinzi. Uneori pare că ne intersectăm firile, deşi cred că suntem două  asimptote, ea fiind totdeauna linia ce trece prin curba fiinţei mele, nelăsând-o, totuşi, să se apropie de abisurile mele. Acolo stau eu singură, cu închipuirile, cu basmele citite pe când încă nici nu mergeam la şcoală, cu angoasele, cu stăruinţele mele spre o încăpăţânare absurdă, într-un recurs amar spre amintiri uitate dar vii, cu trecutul creionat în cuvinte noi, dar vechi în nuanţe, cu vorbe dragi şi pierderi într-o lume a mea, desprinsă parcă din nişte reguli proprii, pe care puţini le-ar accepta fără să cunoască parola sufletului meu. Gustul salin al lacrimilor mele nu l-a simţit nimeni, dar discul de aur pentru singurătate l-am primit amândouă,  cu ani în urmă. Cu toate astea, viaţa e minunată având o soră drept prietenă. Şi îmi e suficient!

Iar dacă soţul meu e aproape în fiece scriere de-a mea, nu uit că, de fapt, eu sunt un întreg format din părţi ştiuţe şi simţite.  Părţii mele de sânge şi inimă curată, surorii mele, copilului abţiblid, azi, îi mulţumesc: mulţumesc, Sanda! Mulţumesc că eşti forţă, eşti gând şi cuvânt, eşti putere şi bucurie!  Te iubesc din suflet! La mulți ani, să-mi trăiești sănătoasă și fericită, mulțumită de bucuriile simple ale acesti lumi. Să rămâi la fel de tânără, veselă, optimistă, grijulie și iubitoare, ambițioasă și plină de viață, să crezi mereu în tine și în forțele tale, tu, nașa de profesie – nășica Săndica, sora de profesie, omul de profesie, copil etern cu vise transformate in realitati de jucărie!

Scrisa in 21 dec 2013, actualizată azi, 24 ianuarie 2016, dedicată surorii mele în orice aniversare de om mare sau de vesnic copil, cu care cresc incă ..și desăvârșesc..zile.