Te locuiesc mii de cuvinte,
Ce dorm la streașină, cuminți,
Să nu te miri că fug la vale,
Când ape repezi o să simți

Că vin să spele din emoții
Și praful vorbelor ce tac,
Iar cu aglomerări de suflet
Vor face din tristeți un lac

Ce va seca prin prima rază
Ce pune mângâiere în clipă
Și va rămâne doar esența
Dintr-o poveste adormită

Pe care o legeni printre frunze
Pe balansoar de amintiri,
Punându-o iar  în adăpostul
Fără penumbre și rostiri;

Și va sclipi sub porți de soare,
Fără vreo vină sau mirări,
Un biet jurnal care nu moare
Nedescifrat în așteptări.

Se duc secundele în zâmbet,
Și ne poftim pe drumuri noi,
Să ne ascundem de-amănunte,
Cioplind uitării… haine moi…