Bucureştiul de dinainte de ’89 nu era nici frumos, nici urât, nici primitor, nici vesel. Îmi furase deja 4 ani din adolescenţa mea şi aşa plină de frustrări şi căutări de sine, în care mă intersectam cu întâmplări în care mi-aş fi dorit să nu fi păşit vreodată. Mi-aduc aminte ca azi. Griul Gării de Nord, unde primisem  un prim salut al oraşului pestriţ în care aveam să locuiesc, era parcă coborât, fix, din hornul vreunui combinat de la Copşa Mică. Cărucioarele mari de bagaje mă fascinau însă, ca un element nou, nemaiîntâlnit de mine, un pui de om plecat de acasă prea devreme. M-am trezit când râsul isteric al unui hamal de ocazie, ce se credea un saltimbanc de succes pe un peron aglomerat, mă dădu la o parte din calea lui. Rămăsesem pironită, oarecum extatic, privind tumultul şi angrenajul liniilor de cale ferată cu cel al reţelelor electrice de deasupra.

Când am ieşit în zgomotul firesc al Bucureştiului stradal, mi s-a părut o muzică de Bach în comparaţie cu Beethovenul gării. Habar nu am avut unde să merg prima dată. În ce autobuz să urc, ce traseu să aleg până acolo, unde aveam să-mi petrec ceva ani. Totul părea ascuns şi alambicat, în rezolvări ce ţineau de hazard mai mult decât de cunoaştere. Nimereală ar fi cel mai potrivit cuvânt. Mi-am lăsat la bagaje de mână tot ce aveam pentru a mă mişca în voie. Am plecat spre centru şi-mi amintesc că primul lucru care m-a lăsat fără cuvinte a fost Intercontinentalul, ca mai apoi stilul eclectic al Ateneului Român, descoperit într-o plimbare ameţitoare, să mă lase fără cuvinte. Griul se lăsa uşor şi descopeream un muşuroi în mişcare, în care oamenii păreau mici iar clădirile se căscau în faţa ochilor mei ca într-un puzzle necompletat, negăsind uşor piesele lipsă.

Teatrul Naţional, Palatul Telefoanelor, Calea Victoriei, Magheru…erau nişte nume pe care le completam în carneţelul meu de bal, pentru nişte dansuri viitoare. Cofetăria Scala mi-a oferit cel mai bun desert din viaţa mea de până atunci: un cataif cu frişca veritabilă. Mă mânjisem toată ca o pisică ce descoperise oala nesmântânită şi nepăzită. Tot centrul devenise explorabil şi nu mă săturam să compar, să adulmec şi să mă bucur de noua mea experienţă de provincială ajunsă în capitală. Doar că visul frumos avea să devină coşmar, când noua mea casă, din acea vreme, avea să mi se înfăţişeze într-o zonă periferică, dubioasă, sătească, dar fără nimic idilic în ea, cu miros de boală de la spitalul cu bolnavi incurabili …aproape, cu viaţă ţinută de un fir de noroc.

Toată adolescenţa mea  vira spre o fundătură într-un aliniament al sorţii nefiresc şi neînţeles nici măcar acum după 25 de ani. Cât de neinspirat să fii să laşi un oraş de munte, curat, frumos şi primitor pentru o văgăună de cartier din care am ieşit rar, cu teamă şi cu peripeţii, la un îndemn neinspirat al unor adulţi atotştiutori? Viaţa mea timp de 4 ani a prins contur de om trist, cu zbateri printre străini neprimitori şi de unde amintirile nu ţâşnesc aproape niciodată. Sau rar, aşa ca într-o încercare de împăcare târzie.

De Braşov mi-a fost dor continuu, iar din Bucureşti aveam să ţin minte frumuseţile esenţiale pentru un timp în care să le regăsesc cred că ar fi doar un joc de-a baba oarba, insistând în a recunoaște semnele trecerii mele pe acolo. Și deși am încercat de câteva ori să caut anumite locuri, am sfârșit tot în aduceri aminte, cuminți și plicticoase, numărând pași pierduți și ani tineri cât o părere.

A fost odată, în vremuri în care Ceauşescu exista şi viaţa noastră era influenţată de acest lucru.