Tristețea mea se vede in primul rid,
E cel care s-a așezat pe chip din totdeauna
Și pe care om drag l-a numit „semn de înțelepciune”.
Se adâncește când fruntea mea face cute-cute
Și ochii mijesc a soare inexistent.
Tristețea mea se vede pe buzele mele adunate a oftat,
Pe mâinile mele ce stau să se prăbușească de greutate invizibilă,
Se vede pe fiecare fir de păr care se adună ca o pădure pe fața mea care nu mai vrea a fi văzută de niciun om, de nicio făptură, de nicio rază de soare.
Tristețea mea se vede în literă, chiar de o ascund bine
Și delicat, în versuri diafane sau cuminți,
Și se mai vede în mersul bărbatului meu
Când observă că lumea mea are lacrimă de cristal.
Poate și de asta pașii lui se aud din capătul străzii,
Iar câinii latră a bucurie!
Când investitorul cel lacom a găsit muntele nostru falnic și l-a fărâmat sistematic, timp de jumatate de an, până l-a facut una cu pământul, sub frumoasa aprobare a orânduirii, am auzit prima dată cuvântul bloc, dușman evident al frumosului din jurul nostru. Bloc între case, pe aleea padurii. Am auzit, însă, și cuvântul garaje. M-am minunat. Eu nu înțelegem cum își vor aduce utilajele pe strada noastră îngustă darămite să construiască ce ziceau ei.
Ei bine, blocul există, garaje nu aveau cum face, exact cum bănuiam. Datorită priveliștii apartamentele s-au vândut mintenaș. Ce dacă muntele si-a spus cuvântul și deja urme de igrasie exista în pereții care se învecinează cu ce a rămas din stânca noastră? Bloc să fie! Și locatari generoși cu investitorul. Totuși, mașinile celor care locuiesc în bloc trebuiesc parcate undeva, nu? Ai crede ca suntem Turnul Babel, căci eu nu pricep, uneori, dupa ce formule magice se rotesc și se parchează autoturismele alea mai mari sau mai micuțe, motiv pentru care, pentru mine, a pleca singură cu mașina și a ma întoarce acasă, nevoită fiind să găsesc un locșor și pentru staționarea mașinii mele, a devenit o provocare la care nu cred că mai răspund curând.
Am scos-o cu greu din încrengătura de care vă vorbeam și de atâta stres nu am mai verificat și starea cauciucurilor din dotare. Ba, am mai trecut și un deal destul de circulat pe care nu ar trebui să te aventurezi dacă nu ai totul în stare bună de funcționare; aşa că, în timp ce auzeam tâgâdâm- tâgâdâm, îmi spuneam și rugăciunea cu „Doamne, nu mă lăsa să pațesc ceva doar pentru că, pentru o clipă, am uitat cum trebuie să ma comport când urc la volan.”
Am ajuns la destinație. Pană nu aveam, dar roata era dezumflată zdravăn, dar am lăsat-o în parcare și m-am dus unde aveam programare, la acea oră. Ies năucă de acolo, urc în mașină, merg 100 de metri și îmi amintesc că aveam ceva la cauciuc. In fine, iar mulțumesc că n-am facut pană, o parchez, sun cei doi bărbați din familia mea, soțul și cumnatul, primesc instrucțiuni diferite, le pun în balanță, îmi dau fiecare rezultat nesatisfăcător, așa că închid portiera și ies din mașină, cu gând de plimbare.
Nu fac doi pași că mă întâlnesc cu o rudă a tatălui meu pe care timp de zece ani nu știu să o mai fi văzut. Iubesc oamenii care se comportă firesc, de parcă ieri am băut o cafea împreună și nu încep a reproșa absențe sau uitări reciproce, dar vizibile doar la una dintre părți, în unele cazuri. De ai proasta inspirație să îmi ceri socoteală pentru ce nu am făcut, știind clar că nu mai poți schimba ceva, muțenia mea devine cu adevărat incomodă și stânjenitoare, căci eu nu mai reușesc a mă concentra deloc. Așa că povestea pe care am derulat-o pe trotuarul ce ținea loc de cafenea mi-a umplut sufletul de frumos, dragoste și bucurie. Am luat îmbrățișarea drept pecetluire pentru legături viitoare poate mai productive, mai ales că, de când m-am despărțit de aceasta, în urma discuției avute, mă bântuie un gând – aş merge la o audiție la un cor, dar eu nu știu dacă mai am voce si nu cunosc niciun cântec. Da, asta am descoperit despre mine, ca nu mai îmi cântă nici inima, nici mintea, nici memoria. E RAZMERIȚĂ ÎN MINE. Cum îmi e teamă de ridicol, cred că alung gândul.
Mă uit la ceas, timpul s-a scurtat, soțul meu ar trebui să apară mintenaș, asa ca îmi scot tableta, mă așez pe scaunul de copilot, deschid uşa să simt aerul serii și încep a vorbi cu cei de pe facebook. Faini au fost. Jumatate de oră, și mai bine chiar, a trecut rapid și nici nu a mai trebuit să mă plimb aiurea prin zona aceea deloc prietenoasă. Atâta tot că mă fura peisajul. Nu știu unde se ducea toata lumea aceea, dar vedeam perechi, perechi, îmbrăcate gigea, îndreptându-se spre strada principală. Nu erau în grup, dar cred că vreo cinci cupluri au trecut pe acolo gătite-prună. În timp ce vorbeam eu una alta cu o doamnă dragă mie care-mi spunea despre niste gâște bete cu vișine din vişinată, văd, ca prin vis, o pereche de dresuri roșii, o fustă de satin roșu, pantofi de lac roșii, o cămașă albă, un plic roșu de lac, toate așezate pe un trup subțire de femeie tânără dar tare încrâncenată. Eu la atâta roșu i-am zâmbit duios, (trebuie să vă recunosc ca iubesc dresurile roșii, am și eu o pereche neîncepută în dulap, dar pe care sigur o voi scoate din adormire curând, văd eu cum).
sursa: pinterest
Zâmbetul meu, însă, s-a lovit de o privire oțelită, sub bretonul tăiat cam scurt și asta m-a făcut să privesc lung silueta care se depărta rapid de locul in care devenisem observator fără voie. Fusta nu o avantaja deloc, picioarele îi erau prea scurte, trupul prea lung, însă toate acestea se risipeau sub marea aceea de roșu. Clar, atragea atentia, dar era și foarte curajoasa, zic eu.
Barbatul care o însoțea nu părea prea în largul lui și pana au dispărut din raza mea vizuala am avut senzația ca acei oameni erau ca niște păpuși mânuite de păpușari, unul mai iscusit și altul începător, căci bărbatul părea ca se lovește ba de bordură, ba de coapsa femeii, făcând-o sa tresară neplăcut. M-am întors la conversația de pe facebook, până când mi-a trecut prin fața alt cuplu care avea ceva dintr-un mers soldatesc. Dar amândoi. Contrar mersului, fețele lor zâmbeau a vreme bună, a frumos și dragoste, iar inima mea a inceput să bată, din nou, normal.
Ehehe, am văzut eu multe și mărunte, dar din visare m-a scos soțul meu care mi-a dus mașina la benzinarie unde era compresor, s-au umflat roțile și gata episodul rătăcitor cu uite „pana nu e pana”. Cred, totuși, că altădată as fi rezolvat-o si eu, dar cum nu aveam chef să caut vulcanizari și chiar sa-mi crape cauciucul in acest timp, am preferat să pierd puțin timp așa, fără scop precis, pe marginea unui drum, privind chipuri.
Ce vreau a spune, ce vremuri traim!, ori ca eram în sufrageria mea la o şuetă virtuala, ori acolo în sufrageria străzii, oamenii m-au ajutat, fără să știe, ca ora aceea să devină cat cinci minute.
Sa-mi traiască bunii și frumoșii mei prieteni virtuali! Nu stiu de are noima ce am scris eu aici, dar vreau sa va mai zic atât, mașina mea a zacut, la intoarcere, pe alta stradă. Pe asta cu blocul, stânca si padurea nu a avut loc. Poate din cauza gunoaielor lasate de domnul investitor? Păi el și-a luat bănuții, ce-i mai pasa că a omorât muntele, asfaltul si ca fire zac langa gardul nostru, iar molozul lui e vecinul meu numarul unu. Si nu, nu il reclam daca asta mi-ati sugera sa fac, astept cumintica sa repare ce mai trebuie reparat, iar de nu o face, abia atunci trecem la artileria grea. Deja, dupa ce am scris aici, i-am scris si lui și m-a asigurat ca va face locul lună. Eu cred ca e om de onoare, totuși, nu de alta, dar nu cred ca poti construi blocuri și nu mai ai resurse pentru o debarasare fireasca.
Dar noi sa fim sănătoși, ca s-a inventat si mersul pe jos, ca tot vreau eu să slăbesc și nu reușesc pe deplin. V-am zis ca m-am accidentat in timp ce făceam sală? Destul de neplăcut. De trei saptamani, cervicalul meu îmi vorbește cu dumneavoastră, dar parca, de putin timp, m-a tutuit nițel. Ne reîmprietenim.
Te salut, lume. Da, da, pe toti cei care chiar au avut răbdare sa ma citeasca până la final deși nu am spus mai nimic. Pe curând.
Priviți în jurul vostru, e atâta frumusețe și inedit!
Avea o față de păpușă, cu ochi mari, albaștri, ten alb, cu pomeții ridicați și două gropițe adânci, care deveneau ca niște pliuri atunci când râdea, de puteai așeza în ele o boabă de piper. Știa, și mai mereu făcea o șmecherie cu mărgici puse acolo, de parcă-și broda fața și așa încântătoare.
–Ptiu, că frumoasă mai ești… fătuca mea!, iar ea se roșea și se rușina, neputând primi vorbele acestea fără a nu-și pleca ochii în pământ, ridicând ușor genele cele lungi, încercând a ghici de va fi lăsată fără de astfel de aprecieri care tare o stânjeneau chiar dacă venea de la cei de-ai casei; dar când era lume în jur era și mai fâstâcită.
Dar femeia care o admira și o iubea cu toată ființa sa, nici că observa ceva din tulburările fetei. Ea ar fi dat o parte din viață sa fie văzută, nu de un bărbat, ci de un oricare alt om, frumoasă. Se nascuse osoasă, cu trăsături aspre, cu vioiciune în ochi, dar cu arcadele parcă desenate a veșnică încruntare, cu pleoapele îndreptate în jos de ai fi zis că cineva îi trasase portativul plânsului pe ele. Crescuse parcă din apă, iar acum, la maturitate, avea trăsături masculine, pe care încerca să și le corecteze voit. Nu-i ieșea. Înaltă, masivă, fără a fi grasă, cu palme mari și degete pline, cu număr mare la pantofi și cu un spate lat, era deseori confundată cu vreun bărbat al satului. Mergea dreaptă, fluturându-și brațele de zici că mai mereu batea pas de defilare, însa veselia nu o părăsea niciodată. Nici părul nu o asculta, încercând să-l lase lung cât să mai îndulcească puțin din toată imaginea aceea, pe care ușor-ușor o acceptase ca fiind a ei și cu asta basta. Insă, reușita era puțină, căci în coada pe care o purta pe spate, desimea nu era vreun atuu considerabil. Cu toate acestea Coca era generoasă în complimente față de oricine avea chip frumos și plăcut la vedere, dar mai ales nu se ferea să-i alinte cu astfel de cuvinte pe cei dragi ei.
Se măritase Coca noastră cu cel cu care copilărise, casă în casă, casă lângă casă. Se știau atât de bine și era atât de firească unirea lor, încât nimeni nu și-a pus vreodată problema că lucrurile ar putea sta altfel. Se cunună la preot, făcu paranghelie, dar rochie albă nu-și luă: Arăt toată ca un cort. Nu! De mă vrea, mă ia oricum m-aș îmbrăca, doar nu devin, fix de nunta mea, sperietoarea satului!, o auzeai făcând iar una din glumele sale ce-ți dădeau și zâmbet, dar și reținere…
Nunta însă a fost o bucurie pentru toți.
Născuse o fată, la puțin timp după, și toată sarcina s-a rugat la Dumnezeu să nu-i semene. Făcea aceleași glume sinistre, pe care nu le gustau mulți, dar ea le zicea râzând: „Doamne, orice să-i dai, sănătate multă, multă, toate degetele de la mâini și picioare; dă-i, Doamne, tot, tot, dar nu o face hipopotam ca mine; dă-i dulceață chipului.
Și Dumnezeu a ascultat-o; i-a dat mândrețea aceea de fată ce-și putea pune mărgici în gropițe, de drăgălașă ce era.
Iar Coca era fericită. Și devenea fericită cu fiecare zi, când tot satul știa că aceasta avea în ogradă cea mai frumoasă floare. Doar că floarea noastră nu era frumoasă că avea un chip de poveste incredibilă, ci pentru că în fiecare zi i se șopteau cuvinte calde, dar ferme. Coca realiza că primise ce ceruse însă nu dorea să crească o copilă care să se teamă de viață, nu voia să o alinte excesiv, deși ar fi urlat de bucurie doar privind-o, și a ajutat-o să se formeze frumos, să privească viața și dincolo de aparențe și să știe că orice avantaj primit poate deveni dezavantaj și invers; La ce i-ar folosi să rămână o păpușă și atât? Știu eu ce știu!, se scutura femeia care, de altfel, din păpușă nu-și scotea copilul, dar în gândul ei tainic, ei spunându-i așa, câteodată, doar..
Nu făcea caz de felul ei bărbătos, dar îi arăta zilnic că respectul vine, în primul rând, apreciindu-te pe tine, nu lăsându-te pradă preconcepțiilor lumii. Aveau o fermă și lucrau cu toții în ea, de la bătrân la tânăr, de la frumos la urât, ar fi bombănit Coca în clipele sale de umor negru, dar cumva neauzită de nimeni, de la bolnav la sănătos. Fiecare cu ce putea, iar viața lor nu era altfel decât a altora.
Într-o zi, însă, pe când mă servea cu un pahar de caisată, îmi șopti ca și când deținea adevărul lumii:
–Auzi, creațo, ai grijă ce-i ceri lui Dumnezeu că te aude! Eu toată viața mea l-am certat, în gând, pentru că-s precum bărbat-miu de musculoasă, dar i-am cerut copil frumos și bun. Mi-a dat copil frumos și bun.
-Ei, că nu i-oi fi cerut și altceva, bag seamă?!
-Nu, nu i-am cerut. Mă rog Lui, îi multumesc, dar am primit ce voiam; restul e viață. Acum totul depinde de noi, că El îți dă dar nu-ți bagă și-n sac. Miracol nu e doar ce primești ci și ce faci cu el…după….
Copila cu mărgici încă se face mare sub privirea Cocăi. Am vorbit cu ea deunăzi și mi-am adus aminte de asta cu cerutul către Dumnezeu. Câtă putere să ai să-i ceri doar un lucru, când e așa de la îndemână să ne uitam în Sus și să dorim tot felul?! Apoi, m-am gandit că, în definitiv, acel lucru special îl deosebești din multele primite sau dispărute în viață. Și pe acela îl crești, și-l crești, și-l ocrotești, și-l plângi când nu e bine, și-l oblojești și iar îl cresti, și-l crești cu un singur cuvânt chiar – mulțumesc, Doamne!Căci da, miracol nu e doar ce primești ci și ce faci cu el…după ...
Se înserase de ceva timp. În stația de tramvai lumea era puhoi. N-am grăbit pasul. Vedeam și auzeam zdrăngănitul fiarelor pe șinele alea micuțe și mi-am zis că-l aștept pe următorul. Mereu m-au fascinat tramvaiele cu legănatul lor și sunetul prelung care anunța oprirea, cu vatmanii ce păreau niște omuleți puși să se joace serios de-a condusul.
Ninsese puțin, dar frigul te transforma, iute, într-o înghețată fără poleială, pe care nici la ofertă nu și-ar fi dorit-o cineva. Cum spectacolul străzii era slăbuț spre deloc, ochii îmi rămăseseră pironiți pe stația ce părea la fel de plină. Stâlpul unde era așezat un orar vechi, cu litere șterse de ploi, era sprijinit de o fată măruntă cu un cojocel alb și cu o glugă tare flocoasă. O acoperea cu totul făcând-o să arate ca un fulg de zăpadă, dintr-o serbare din aceia de copii, cu Moș Crăciun în plan secund. De departe, nu vedeai niciun chip, însă când m-am apropiat am observat o fată extrem de atrăgătoare, cam de vârsta mea de atunci. Mă chinuiam să nu o privesc insistent, dar, na, cum să fac asta ușor, când era singurul om ce sărea în evidență, în înserarea aceea care părea ca o întrebare fără răspuns – adică goală și neinteresantă.
Mi-era ciudă că nu mi se potrivea ideea cu sceneta de iarnă dintr-un spectacol al copilăriei, căci tristețea fetei era greu de trecut cu vederea. Părea că băiguie ceva. Observasem că nici măcar nu se sinchisise să urce în vreunul din vagoanele tramvaiului și că rămăsese sprijinind urâțenia aceea de beton. „Poate așteaptă pe cineva”, mi-a apărut gândul, subit, în minte. Poate nu a vrut să-și strice cojocelul în aglomerația aceea și are vreo altă schemă de a dispărea din peisaj.”
Doar că vântul bătea atât de tare, încât am lăsat presupunerile și mi-am aplecat fruntea cât să-mi protejez ochii de furtuna de zăpadă. Un scurt episod, de altfel, însă cu gerul nemilos aliat, îți dădeau șah-mat, instantaneu. În zare, trenurile se zăreau ca niște luminițe în mișcare; orașul părea gri și stomacul ți se cam strângea doar gândind cât mai aveai până ajungeai acasă.
Dinspre fată se auzeau murmur. Am descifrat că spunea întruna: „Nu e vina ta, nu e vina ta, nu e vina ta”. Dacă acțiunea s-ar fi petrecut acum, nu ar fi mirat pe nimeni, căci datorită telefoanelor mobile și a căștilor din urechi toți am ajuns să părem nebunii străzilor, cei care-și cântă gândurile ..cu public. Fata în alb își acompania replica cu niște lacrimi mari ce se rostogoleau fără ca ea sa le oprească, oarecum. Părea pierdută, stinsă, alunecând ușor într-o formă de semn de întrebare. Neliniștea se instala în mine cu fiecare scâncet. Curând, aveam să nu mai fiu singura spectatoare de pe peronul unei banale stații de tramvai.
O doamnă corpolentă, cu o geantă voluminoasă, pe care o căra destul de greu, o privi cu reproș, dând din cap dezaprobator. Nici vorbă să plecăm prea repede de acolo, iar frigul te făcea să pierzi amănunte. Mi-am înghesuit urechile sub o eșarfă pe care o aveam dedesupt, accesoriu stupid pentru acea vreme, dar miraculos în acel moment, deși mătasea materialului o făcea să alunece, iar eu să devin prea preocupată de asta. Eram statui înghețate straniu, din care aburii gândurilor noastre se întâlneau pentru a-și da binețe. Umerii îmi tremurau de parcă îngerii mei îmi dăduseră avertisment de neliniște. Poate acela a fost momentul când am observat că fata se certa cu un tânăr bărbat apărut din senin, neținând cont că aveau spectatori.
Auzeam cuvinte de genul:
–Dacă maică-mea face infarct din vina ta, te găsesc și-n gaură de șarpe! Nu trebuia să-i spui! Nu trebuia, auzi?, răcnea el de zici că o apucase pe fată, brusc, surzenia…
–Bine, dar cea cu problema nerezolvată sunt tot eu, nu înțelegi? Chiar nu-ți pasă?, bâiguia ea, albă ca varul…
–Nu-mi pasă, mie îmi pasă doar de mama! Ce, te-am forțat eu cu ceva?
Fata lăcrima si mai tare, bărbatul o tot trăgea din stație să-și ducă, probabil, discuțiile în altă parte. Ea nu voia, aruncându-și ochii spre noi, disperată, de parcă s-ar fi agățat de privirile noastre. Deja, eram cu toții mult mai atenți, pregătiți, probabil, pentru a interveni, însă ea pusese, discret, bariere între noi, într-un licăr destul de tulburător. Începuseră a se îmbrânci, ea în a rămâne, el stăruind să plece împreună, iar noi deja ne uitam, cu teamă, la mașinile care treceau pe lângă escuar, speriați de inconștiența lor. Bărbatul alunecă ușor, dar nu înceta să urle și să amenințe. La un moment dat, inevitabil, de altfel, cade pe stradă, se ridică, instantaneu, vine violent către fată, schimonosit de nervi, dar ajunge fix în clipa în care tramvaiul, oprit în stație, miraculos, se pune în mișcare cu tot cu fata în cojocel alb, ce hohotea fără întrerupere.
Cineva aproape că o așeză cu forța pe un scaun; ea se ascunde, rușinată, sub gluga cea flocoasă și plânge înfundat. Plâns simțit de noi toți, de parcă plângeam și noi cu ea. Doamna cea corpolentă, însă, se apropie, fermă dar cu cea mai blândă privire din lume, o scutură puțin, cu un gest care semăna mai mult a mângâiere, a ciudă pe situație, parcă, și îi spune, cât să nu uit o viață acele cuvinte: „Draga mea, nu doar că acel tânăr nu merită ca tu să plângi pentru și din cauza lui, dar orice problemă ai avea, rezolv-o FĂRĂ el, căci nici nu vei ști că vei face cel mai bun lucru din viața ta!”
Am încercat să o consolez cu privirea, dar părea că nu dorește asta, așa că…m-am enervat puțin pe respectiva băgăcioasă nebănuind nicio clipă că fusese dușul rece de care albișoara avusese nevoie. Întamplător sau nu, aveam același traseu. Am coborât amândouă la capăt de linie; am urcat în autobuzul în care simțeam deja sentimentul de acasă și ne-am petrecut privirile tot drumul. Sau poate doar așa credeam eu. Ninsoarea pornise din nou, vântul își scosese artileria grea, eu trecusem vremea rea pe planul doi, iar ea era deja amorțită, fără lacrimi, oftând ușor și având privirea stinsă..a durere nouă.
Mi-aș fi dorit s-o ajut, să o întreb, să-i spun orice cuvânt ar fi avut nevoie, dar nu știu ce a fost în mintea mea de prelungisem întâmplarea și o mutasem într-o dimensiune unde nu erau drumuri, oameni și clădiri, căci în lumescul nostru am văzut-o cum face dreapta pe străduța de după stația autobuzului și se îndepartează de mine în hățișul blocurilor, lăsându-mă sa o privesc ca pe o nalucă.
Multa vreme, de câte ori treceam pe lângă stația aceea din mijlocul orașului, chiar și acum, când tramvaiele fac parte din istoria Brașovului, eu parcă văd chipul acela înlăcrimat și doi tineri care luptau pentru ceva ce nu exista. Brusc, orice anotimp ar fi, eu simt iarna și văd cojocelul alb.
***
N-am să las povestea să rămâna doar așa, ca un episod ce m-a tulburat într-o clipă a tinereții mele, și nici întru o aducere aminte, pasageră, doar pentru că ieri am trecut prin acea zonă, am simțit frigul, din nou, în plină arșiță, iar scena mi-a revenit în minte clar, deși a trecut multă, multă, multă vreme de atunci. Întâmplarea face să o reîntâlnesc pe fata devenită femeie matură, între timp. Avusese o poveste tulburătoare. Rămăsese cu bărbatul din acea seară, dintr-un șantaj emoțional căruia nu-i putuse face față, poate și din frici prost înțelese sau slăbiciune femeiască, trecuse razant pe lângă moarte în zilele acelui timp cu frig și ninsori, iar fiecare clipă cu el fusese ca un cui bătut în sicriul tinereții sale.
fata in cojocel alb
Scăpase de el după ce pierduse tot, iar femeia unde stătea în gazdă era prietenă cu mine. Am recunoscut-o și după cojocel. Încă îl mai avea, deși nu mai se vedea strălucirea de odinioară.
N-am putut să-mi scot din minte vorbele doamnei corpolente: …„orice problemă ai avea, rezolv-o FĂRĂ el, căci nici nu vei ști că vei face cel mai bun lucru din viata ta!” Ea primise cuvintele ce ar fi putut-o trezi din durerea aceea, dar frica o făcuse să nu creadă că s-ar descurca să înfrunte singura ceea ce se făcuse în doi.
Târziu, pornită pe un drum frumos – aveam să aflu la un moment dat – fata cojocelului alb și-a luat viața în mâini. Ce păcat însă că plătise tributul cu lacrimi și durere.
Uneori, tinerețea curge atât de repede și mereu crezi că ai timp să recuperezi, neștiind că singur îți dai șah și mat dintr-o singură mutare.
Aveţi şi voi „copii mari” acasă? Eu am. Unul. Şi mă mândresc cu el, dar tot îl pârăsc:
-N-ai blugi suficienţi!, zic. -Aşa, şi? -Mergem la cumpărături! -Când? -Acum! -Aha, e musai? -Musai! -Bine, hai!
Până aici …toate bune. Ajung la un magazin fericită, într-un fel, când aud:
-Coboară…. tu, prima! Eu parchez! Te găsesc în magazin!
Mă sperii, instinctiv, dar, na….mergem pe încredere. Apare el. Cred, sper. Zic, timid:
-Vezi că mie nu-mi trebuie nimic, doar ţie!
-Vin imediat!, mă asigură el.
Intru. Mă cunoaşte vânzătoarea. O salut şi plec la blugi bărbăteşti. Privesc în jur. Ar fi ceva, dar să vină soţul. El îi poartă. Şi aştept, aştept, aştept. Dau de o jacheta, pentru mine. O încerc. Mă uit spre intrare. Nimeni. „N-are cum să-mi tragă clapa. O fi ceva cu maşina!”, zic. Dar, na! Că apare….fericit! Prea fericit! Zâmbind cu toată gura. „Ioi, e prea vesel. Şi mersul lui lăbărţat nu-i de cumpărături!”, gândesc.
-Iubita, mi-am luat covrigi! Eu…nimic. -Cu nucă şi miere!, zice, înfulecând de parcă nu-i dădusem de mâncare o săptămână.
-Bine, bine! Lasă covrigii! Hai….. să ne uitam la blugi. -Păi, arată-mi tu. Eu am ceva treabă (covrigii, se înţelege)… -Uite ăştia, ce zici? -Prea largi! -Ăştia? -Prea deschişi! Mă abţin, deşi i-aş zice vreo două şi îi mai arăt unii: -Ăştia-s de gigolo, nu vezi? Io-s om serios!
Serios, serios….dar nici nu atingea blugii. Doar îşi lua masa în oraş – covrigi cu nucă şi miere. Mi-e răuuuuuuuuuuuuuu! Continui, totuşi! Şi el la fel – unii par mici, alţii material prost, alţii prea tinereşti. Şi ultimul cuvânt:
-Hai, să mergem! Nu vezi că nu au!
Raionul plin cu marfă. Îl privesc siderată, dar nu zic nimic. Ieşim! Şi-l aud: -Eu îmi mai iau un covrig…cu mac, vrei?.
Fug speriată la maşină. Nu-s nervoasă. Ma pufneşte râsul şi mă gândesc să caut un magazin care să nu aibă vreo covrigărie, cofetărie sau alte ispite lângă, că….. adio blugi. Şi, adio mi-am luat! Poate într-o altă zi…..
