Pe facebook exista o aplicatie sau cum s-o numi, care-ți arată ce tulburări de ocazie, pardon….ce basme ai postat cu un an sau mai mulți, în urma, in ziua respectiva. Cum eu am promis că nu-mi voi mai lăsa nedepozitate ideile si pentru ca blogul oricum stă gol și mă-asteapta sa-i asez niscai cuvinte, voi lăsa o consemnare cu ceva vechime. Sa nu va mirati, veti mai gasi pe aici, astfel de episoade parca desprinse din alte anotimpuri, ani și uneori..in neconcordanta cu vremurile. Insa asta e…
Intr-o discutie aparent banala, îl observ pe sotul meu ridicandu-se, cât de natural ar fi putut s-o facă dar suficient de ciudat să sesizez deranjul, de pe terasa unde se desfasura „socializarea”.
– Ce-ai avut?, intreb eu mai tarziu.
–Nimic, dar mi se pare pierdere de timp sa nu poti spune cuiva doua propozitii din cauza faptului ca inca te mai chinui intr-a doua sa-i spui ca prima e adevarata!
Am ramas masca. Avea dreptate, de foarte multe ori mi s-a intamplat sa vad cum subiectele o iau razna si ca oamenii privesc cu spranceana ridicata ceea ce zici, de stii clar ca esti din alt film, si-ar trebui sa ti-l derulezi in alt loc.
În timp, am realizat că din toate nepotrivirile, asta cu incercatul de a convinge ca ceea ce spui are logica, sens și credibilitate, e basm. Si ca am și generat basme, am fost și prin ale altora. Doar ca rar ieseam din ele ca dintr-o poveste, ci mai mult ca dintr-un maraton. Epuizata.
Acum mi-e simplu. Afirm și de suntem în alte coordonate, mă detașez repede. Viața e importantă pentru toți și nimeni nu e vinovat că gândește diferit. Dar de ce să obosești de gânduri? Mai bine să vedem partea plină a paharului, deși nu-mi prea plac mie clișeele. Dar na, câte nu ne plac.
Salcâmii din fața casei bunicilor mei încă îmi foșnesc în minte de câte ori mă gândesc la oameni, cărți noi sau vechi și viața lor de zi cu zi. Doar ei îmi făceau mintea să zburde prin crengile lor imaginându-mi povești despre care nimeni nu-mi spunea că există. Din două abajururi de lampă îmi alcătuiam decor potrivit pentru vreo scenă nouă, aparte, în care adăugam lumini și umbre și un voal diafan care să-mi înnobileze scenariul tăcut, fără vorbe și cuvinte. Lumea din jurul meu era în continuă mișcare. Nimeni nu părea a-și face timp și pentru altele. Nimeni nu se oprea să-mi citească povești, din cărți cu coperți colorate; dar sufletul meu avea nevoie de ele, așa că-mi alcătuiam eu, din imagini, unele speciale. Nu am trăit precum în casele acelea perfecte cu pereții tapetați de cărți, cu biblioteci pline de comori despre care alții să-ți povestească, îndrumându-te, ca din întâmplare, spre minunea minunilor care să te facă să devorezi pagini cu miros de cerneală. Nimeni nu m-a dus la grădiniță și singura mea curiozitate era să aflu despre personajele care mi se arătau pe jocul de cuburi, printre puținele jucării educative pe care le-am avut în primii ani de viață. În casa bunicilor nu exista nicio carte. Noi, în tărâmul munților, aveam poveștile verzi, cu brazi cărora le ziceam sărut mâna, dar cam atât. Învățam poezii, așa cum se obișnuia pe atunci, prin viu grai, dar arareori mi se întâmpla să văd pe cineva buchisind litera cărtii. Îmi amintesc că voiam a desluși calendarul ortodox pe care bunica l-a avut, ca o constanta a vieții sale, pe peretele din odăița cu pereți albaștri. Atunci mi-am dat seama că tot ce-mi doresc e să știu singură a citi.
Nu, nu eram un copil activ; mai degrabă introvertit care avea nevoie de prieteni buni și siguri, care să-i vorbească așa cum își dorea și să-i deslușească tainele sufletului fără s-o judece. În realitățile mele, însă, era zbatere și nimic duios. Și totuși, nu știu dacă lumea e alcătuită din scene care, puse cap la cap, îți dau povestea completă, dar mie toate mi s-au luminat în casa nașilor mei. Acolo, intram ca într-un sanctuar, unul special cu miros de mere și scorțișoară. Pe patul din bucătăria cea albă și mușcate în geam, unde vestita sobă Vesta ne-a oferit multă căldură, am descoperit o lume de care cu greu m-am mai despărtit. Vrafuri întregi de cărți, reviste, broșuri, rebusuri, magazine istorice, îmi întregeau dorințe adormite. Dar nici măcar atunci n-am aflat de ce erau atat de importante, încât își aveau locul lor, direct în pat, lângă perne. De câte ori ajungeam acolo, nașa mea punea o casetă audio cu povești. Descopeream astfel, ca o revelație, personajele mele din cuburi. Nu mă dezlipeam. Mângâiam, apoi, cu privirea, fiecare copertă a cărților pe care ei mi le dăruiau știind că îmi vor da drumul unor emoții. Cred că erau magicieni, în ceea ce mă privește, căci erau singurii care observau foamea asta a mea și curiozitatea ce mocnea în mine, neîmpărtășită celor care mă creșteau, cu greu, prin camere în care ne înghesuiam cu toții, dar care era singurul „acasă” cunoscut.
Și pentru că totul are un început, atunci am descoperit și camera cărților, din casa nașilor. Atunci am înțeles că aș putea afla mai multe doar răsfoind pagini ce dormeau liniștit pe socluri înalte ca niște obiecte de preț. Am învățat repede a citi și viața mea s-a schimbat definitiv. Îmi amintesc și acum că prima carte citită a fost una primită ca premiu – „Legende populare românești” urmată de „Ursul păcălit de vulpe”, dar multă vreme librăria mea de suflet a fost cămăruța de la stradă, din casa nașilor. Cu o delicatețe desăvârșită, nașa îmi sugera începuturi molcome cu basme de Andersen, Frații Grimm, cu Povești Nemuritoare.
M-am îndrăgostit atunci, total, de „Șeherezada și ale ei 1001 de nopți”, dar cel care m-a așezat cu mână forte pe făgașul cărților de beletristicăa fost nașul, acel bărbat simbol care a rămas ca un dascăl perfect în mintea și inima mea. El mi-a spus atunci ce să urmăresc într-o carte, că fiecare descriere și metaforă m-ar putea urca sau coborî în senzații pe care, culmea, le voi păstra toată viața. Și așa a fost. O clipă nu am putut uita scena cu generalul Suflețel din „Singur pe lume” sau cum m-am bătut și eu împreună cu mușchetarii reginei. N-am uitat de misterele și aventurile Cireșarilor dar nici de „Elevul Dima dintr-a șaptea”. Am păstrat definitiv comorile lui Monte Cristo și am avut mereu sprijin chiar și atunci când tata nu-mi dădea voie să citesc mai mult căci, deh, erau factori perturbatori în ale învățatului, credea el. Apoi, am devorat scene de dragoste împlinită sau nu, trecând ușor la lucruri din ce în ce mai serioase. Am râs cu „Soldatul Svejk” și m-am pierdut in versurile lui Marin Sorescu, preferatul meu.
Cum m-am apucat de citit? Cu grijă, teamă, curiozitate și avânt, cu nevoie de evadare din realități obositoare, în niște timpuri ce-mi par desprinse din povești cu turtă dulce. Singura îndeletnicire constantă într-o viață cu suișuri și coborâri, unica dragoste ce ține de mai bine de 40 de ani.
Nu cred deloc în replicile unora care spun că vremurile de dinainte, neoferind alternative, îți lăsau cartea ca fiind singurul mod de refugiu. Când mediul ți-e ostil, alternativa nu pare a fi la îndemâna oricui. Am trăit într-un cartier muncitoresc și știu ce spun.
Mereu, însă, Universul ne dăruiește oameni-îngeri și locuri unde cărțile sunt lăsate a fi împreună pentru mulți rătăciți cu nevoie de cuvânt scris. Nu știu dacă începând a citi mi-am deschis inima, dar, sigur, în ea am închis o lume aparte. Doar a mea. Niciodată nu voi îndemna oamenii să citească. Mi se pare absurd. Nici nu aș putea contabiliza viața din punctul ăsta de vedere. Știu, însă, că e cel mai la îndemână lucru pentru cunoaștere, ca într-o tinerețe fără bătrânețe a slovei.
Articol ce răspunde provocării Libris – ??? ?-?? ?????? ?? ????? – , cu ocazia ediției a XIV a Târgului Internațional de Carte și Muzică Libris Brașov.
V-am mai spus de atâtea ori, în confesiunile mele trecătoare, lăsate pe acest ”pergament” virtual, în care nu reuşesc niciodată să-mi susţin ideea de început, pierzându-mă printre cuvinte zălog, ce oricând s-ar putea rostogoli în bulgări de suferinţă şi păreri de rău că s-au aşternut, că trecerea mea prin viaţă nu a fost totdeauna lângă oameni potriviţi. Eu însămi am fost nepotrivirea, lăsând la vedere doar o parte din mine, ascunzând multe din cele ce mă defineau ca şi când cineva mi-ar zâmbi cu un aer plictisit superior, (apropo cunoaşteţi genul?, eu da), spunându-mi, parcă, ce pierdere de timp şi energie e în mine.
Lăsând la o parte 2-3 persoane faţă de care nu mai pot schimba nimic, am încercat de 10 ani încoace să îmi scutur mintea şi sufletul, să dau drumul unui izvor despre care nici măcar nu ştiam că poate fi în mine. Credeţi că a fost uşor? Nicidecum. Urme de îndoieli, regrete, ruşine, dezamăgire, neconcordanţă, drumuri devenite paralele, principii încălcate, principii valabile doar pentru unii, întâmplări bântuitoare, oameni deveniţi personaje, minciuni prin omisiune, lucruri înfrumuseţate de dragul supravieţuirii, fantezii triste sau vesele prinse în chip de experienţe, stări de nervozitate, de nesiguranţă, uitatul peste umăr, frica, zâmbetul de complezenţă, invidia, trădarea şi alte lucruri de acest gen trebuiau transformate doar într-un singur cuvânt şi anume: viaţă. Sau o latură a ei. Şi nu, nu e vorba despre alţii, ci despre mine. Ani în care am adunat printre cele bune, ce se văd şi care acum mă ajută să ţes din nou pânză curată, o mulţime de balastru. Al meu. Greu de dus, greu de disipat. O prăpastie între a vrea, am fost şi a deveni. Cum să le uneşti la ceas de drum de viaţă cu ani destui?
Ca un miracol, acum 10 ani, cand Dumnezeu mi l-a trimis pe Mihai, soţul meu, în cale şi în casă, unindu-ne sub sutana lui de bunătate, am învăţat, cu el, de la el, prin el, cum să fac să dărâm punţi şi legături nepotrivite, cum să mă iert şi cum să construiesc, reconstruiesc altele noi. Cu oamenii nu am început să fac asta din prima, eram în continuare angrenată în legături de faţadă, unele atât de îndepărtate încât firele au fost uşor de rupt şi tăiat, la un moment dat, pentru că erau extrem, extrem de subţiri. În schimb, de la el am adunat altele: preocupări simple, departe de urletul oraşului, ce îmi devenea din ce în ce mai străin, uitând de luciri de magazine cu lucruri efemere, de localuri ce altădată le frecventam cu drag, acum devenindu-mi apăsătoare, de ore pierdute aiurea pe la terasă în aceleaşi poveşti ce nu se schimbau decât dacă se ridica vreunul de la masă, de vizite ce intrau la obligaţii şi obligatorii.
El m-a trecut uşor peste toate acestea, cu iubire, până când unele întâmplări mi le-a transformat într-un sigiliu pe care să nu-l mai pot deschide decât cu ochii minţii, pecetluind trecutul şi viitorul într-o confesiune ştiută perfect de el, dar închisă frământărilor mele. Nu mă mai puteam astfel agăţa doar de gând nepotrivit, ci de firescul vieţii, unde se aşezau alte poveşti şi exemple ce nu mă mai făceau să mă simt atât de incomod. În fiecare zi cunoşteam şi alte destine de oameni buni, dar cu zbucium în suflet, despre care nu ştiam şi nu bănuiam nimic. Încet, încet m-am vindecat; m-am prins în hora mea zilnică şi mi-am dat seama că lucrurile şi chipurile se estompează, că drumurile prin păduri şi munţi alături de purtătorii noştri de blană, cu ochi umezi şi bucurie în priviri, fac cât 10 excursii la Paris, că discuţiile purtate despre om, natură, istorie neştiută, biciuită de cenzura vremurilor, despre întâmplări de azi şi de ieri, au dat drumul la acel izvor despre care nici nu ştiam că exista în mine.
Si nu, nu mi-am schimbat anturajul, cum mi s-a spus uneori; celor din trecut tot antipatică sau simpatică le sunt, bună sau rea; nu am prieteni noi, şi tot cu aceiaşi oameni îmi petrec zilele de naştere sau sărbătorile, dar mă simt îndreptăţită de anii ce îi am să port cu mine poveşti simple sau complicate, secrete, răutăţi sau binele în stare pură. Toate adunate în mai bine de 45 de ani. Cum să aduni, în aşa sumă, doar bune? As fi vrut eu, dar stema din frunte îmi spune că încă n-am văzut nimic şi e musai să închid şi să deschid capitole, tot cu rele şi tot cu bune, dar, măcar, acum, mi-am învăţat lecţiile şi am un Învăţător aproape, pe care îl pierdusem cândva aparent, şi un om ce are grijă de mine şi rătăcirile mele. Toate gândurile de azi le-am dezvoltat datorită poemului scris de sotul meu, pe care vi-l las aici:
Aripa Frumoasa.
Si zorii vor veni ,
Cu temnite infrante, cu lacate zdrobite
si stele urcate pe pamant din cerul cel de dedesubt.
Luceafarul va mangaia taramul;
Cu totii ne vom ridica pe Aripa, pe Aripa Frumoasa, stiuta ca Zorila, mezinul din povesti.
Cel cu alt nume va tacea uitandu-si numele.
Sub Privire, Aripa biruia zmei, reda libertatea Cosanzenei, statea la sfat cu oameni si mai ales se nastea in fiecare zi, asteptand Botezul, spre a nu muri.
Sub Privire, imblanzea zanele aducandu-le in femei,
Si pe uriasi in barbati.
Sadea Chipuri in stanci urcand in munti cu lupii de vant, cu urlet auzit pana departe-n campii spre Marea cea Neagra vazuta din Ceahlau de cel cu suflet.
Uitandu-se spre el , Hristos se indura,
Si planse;
Si-i darui o Cruce pe Pamant.
Pentru ca Aripa Frumoasa sa ramana pe Taram,
Pentru a nu muri, si a ne inalta in Cerul de deasupra,
Spre Luceafar.
Mihai Tîrnoveanu.
Aşa că, m-am trezit cu bucurie în suflet, bucuria lucrului obişnuit, bucurie şi nevoie de a mulţumi, şi nu am nevoie de un moment special pentru asta. De la tine, soţul meu, am învăţat să ştiu a iubi, şi nu nu pe tine, pe tine ştiam a te iubi, dar am învăţat să iubesc mai profund ceea ce credeam că mi-e la îndemână oricum, să cred în simboluri, în viaţa cu spirit înalt, în jertfa celor ce eu nici curaj nu am a le pronunţa numele, să iubesc natura, muntele, vântul, animalele, istoria ce se aşează în pagini scrise de eroi necunoscuţi dar ştiuţi de cei ce vor a şti, să iubesc neamul, credinţa, să nu mă mai dezic de lucrurile adevărate doar pentru că în trendul vremii se poartă altfel, să caut, să studiez, să mă întovărăşesc cu oameni ce mă pot ajuta să cresc, să mă iert, să ştiu, să aflu şi sa lupt; să iubesc româneste, să simt legendele oamenilor vii, basmele şi miracolele lor, să iubesc portul şi folclorul românesc, satul viu şi roadele câmpului, dar mai ales sa îl iubesc pe Dumnezeu. Toate astea ţi le spun mereu, dar azi citindu-ţi poemul mi-am dat seama încă o dată că n-as mai putea trăi altfel şi m-am trezit a le spune, aşa cum fac de o vreme, deşi sub ”reflectoare” şi ochi nepotriviţi, în rânduri-gânduri. Mulţumesc şi iţi las mai jos ceea ce te emoţionează pe tine mereu:
Am scris pentru duzina de cuvinte:pergament, pana , sigiliu, sutana, blana. stema, munti, paduri, peste, izvor, agata, Scriu rar, pun articolul şi fug, revin după o saptămână şi tot asa. N-am răspuns comentariilor voastre şi nu din lipsă din respect, ci pentru că nu-s, nu mă găsesc în timpul liber necesar. În tabelul lui Eddie găsiţi jucători mai serioşi. Să mă iertaţi, vă mulţumesc.
