Trei castroane zâmbeau pe masa aia cu mușama albă și desene cu cireșe. Unul cu făină, altul cu albușuri și unul plin cu nucă măcinată fin, atât de fin încât ziceai că e zahăr din acela extra, cum nu prea mai nimerisem noi de multă vreme, căci în sacii pe care-i primeam de la Colectiv, în schimbul sfeclei, ziceai că e orice numai zahăr nu. Începeau apoi sa apară, una câte una, esențe, lapte, tăvi, teluri, măsuri, ouă întregi, oale și castroane. Ne pregăteam de spectacol și, sub copertina aceea acoperită cu stuf, așteptai magia, apăreau baghetele magice și tu te așezai nici prea aproape, să nu încurci, nici prea departe să nu cumva să-ți scape ceva din vrăjile alea ce le făcea mătușa.
Radioul mergea în surdină. Mirosea a ceai de mușețel, singurul care îi ținea migrenele în frâu și era mai mult decât evident că în ziua aceea nu era nici prea cald, nici prea frig, de parcă prăjitura aceea nu se făcea decât după ce se consultase bine starea vremii. Chiar așa și era. Tușa își căuta o zi care să nu o nădușească și să o facă să își piardă din răbdarea pe care o păstra în stare perfectă pentru toate acele cofeturi. Căci nu făcea puține. Butelia era încărcată, cuptorul pregătit cu o zi în urmă, când îi făcuse proba și mai puse o cărămidă pe un lateral, să nu-i ardă bunătate de muncă.
Era pregătită ca pentru o reprezentație de soi. Avea părul prins cu o eșarfă, pe care trona o agrafă de argint ce reprezenta un păun; nu se despărțea de ea decât atunci cand își punea baticul pentru muncă, în curte. O primise în ziua cununiei sale, cu mulți ani în urmă. Rochia în A, dezvelea niște genunchi armonioși, iar șorțul de culoare caramel, primit de la o nepoată, ziceai ca e accesoriu de lux și nu doar protecție necesară și binevenită. Avea papuci de piele, decupați din niște sandale care nu mai aveau voie pe drum datorită unor zgârâieturi făcute în pietrele de pe uliță.
Pe partea cu casa, erau niște polițe albastru-verde, și de acolo comori din lut mă priveau curioase. Oale cu lapte prins, ulcele goale, străchini și blide colorate îmi șopteau cuvinte despre o lume caldă și senină, ancorată prin simplități de poveste. O ușă de lemn băițuit mă făcea să-mi doresc să intru în casa din Crivăț, unde știam că sunt toate rochiile ei de oraș. N-aveam cum să ajung, așa că priveam perdeaua din fir de bumbac cum lăsa întunericul să doarmă. Deja telul își făcea treaba și bătea iute niște gălbenușuri cu zahăr, până se îngroșaseră bine. Laptele își aduse aportul și crema se ițea în mirosuri diafane de vanilie și nucșoară și de abia așteptam să coboare în alte recipiente să-mi pot băga mâinile si să-mi fac degetele sa fie mândre de misiunea ce o primeau la fiecare final de etapă.
Bezeaua cu nucă era deja foaie coaptă și mie îmi părea cea mai fina prajitură din lume, dar și una care, cred, nu putea avea orice creator, întrucât gesturile mătușii păreau a fi de dirijor desăvârșit sau de chirurg care, cu precizii maiestuoase, o făceau pe femeie să-și umfle pieptul de mândria perfectiunii. Nu se grăbea însă să termine și, ca o amăgire, primeam compot de struguri și pandișpan cu stafide, iar ea se așeza pe fotoliul scârțâitor savurând o limonadă. Avea alături și o cafea pe care mai mult o plimba de la masă spre gură decat s-o savureze, semn că și pentru gânduri e nevoie de aromoterapie specifică.
După ce se dumirea că n-am să mă mișc de acolo, pe uliță, îmi punea un sul de lână între brațe și ea facea iute câte un ghem numai bun pentru ilicul ce și-l propusese să-l croșeteze cândva. În timpul asta, crema se răcea, dar si seara se instala pe nevăzute și nesimțite, turnând toropeală în ochii mei obosiți de atâta așteptare. De, se apucase târziu de meșterit și ne mai și stricase rostul ciulamaua si ciorba de cocoș care erau musai a fi gata, pentru masa de seară. Doar ca mie nu-mi păsa de ele, mai ales ca m-ar fi îndopat bine de tot, astfel încât să nu cer nicio frimitură din prăjitura ei vestită, pe care, cu excepția acelei seri, o servea a doua zi, caci i se parea ei ca foile trebuie sa se inmoaie putin. Mie îmi plăcea așa crocantă, chiar dacă mâncam cu limba fiecare frimitură rămasă pe farfurie. Ei, cam nu era frumos, dar adoram momentul.
Aduse puțină apă caldă cu ibricul cel roșu și cu smalțul sarit și îmi spălă mânuțele de la crema de vanilie, desi mă ștersese bine și când am ajutat-o cu sulul, apoi mă ruga, ferm, să intru în casă, ca se făcuse mult prea răcoare. N-aveam ce face; o ascultam cu puțină teamă în mine, doar că dadeam ușor perdeaua de la geamul ușii și o mai urmăream să văd dacă se apucă de prajitură. Când o vedeam concentrată, între două asamblări, fugeam iute în camera din Crivăț, la rochii. Dintr-un tablou, îmi zâmbeau două chipuri senine – mire și mireasă. Ea cu o coafură înaltă, dată ușor după urechi, cu un voal lung ce se revărsa dincolo de podiumul unde se făceau fotografiile, cu un buchet de flori lungi în brațe, care aveam sa aflu că se numesc cale și cu un costum național perfect, dar care atunci îmi dădea ceva supărări, căci nu înțelegeam de ce nu are si mireasa asta rochie albă și lungă cum aveau toți prin casele lor. Mai că-mi erau martori tăcuți ai curiozității mele. Felinarul de sub geam se aprinse ușor, pâlpâind parcă și făcându-mă nu doar să-l văd ci să mi se pară că-mi vorbește și că mă avertizează că vine mătușa. N-aveam de unde a ști că aprinzând lumina în curte, eu credeam că acela e vreun mesaj tainic și, după ce vedeam că nu se întâmplă nimic, îmi reluam contemplațiile.
Avea mătușa pe fiecare latură a casei niște felinare grozave, dar nu totdeauna le lăsa să funcționeze. Iarna, de Crăciun, zici că erau podoabe perfecte pe lângă filigranul scândurii, de sub streașină, ce părea ca o beteală, în luminile de sărbătoare.
Am adormit, acolo, privind jocul de-a noaptea și ziua, așezată între fotografii și învelită cu broboada de lână ce fusese a strabunicii mătușei. Acolo m-a gasit, chemându-mă, așa cum bănuiam, la ciulama si ciorbă. Am refuzat cu toata ființa mea și doar promisiunea că-mi voi primi porția de răsfăț m-a facut să revin la sentimente mai bune.
Lângă cănița cu lapte, aveam un ardei gras uns cu pastă de brânză. Nu se aștepta să mănânc nici ciulama, nici ciorbă, dar mă necăjea de fiecare dată știind că a doua zi, la prânz, aveam să ling și strachina dacă îmi punea alături puțină mămăligă caldă. Mă așeza apoi, în fotoliul scârțâitor cu fața spre felinarul de sub geam, care lumina toata curtea. Cainele latra și deja veneau degustatorii prăjiturii. Vinul curgea în pahare, vișinata sclipea spre stele și radioul cânta în surdină despre bucuria unei vieți care acum îmi zâmbește în amintiri.
Timpul a crescut mare și voinic; nu m-a făcut nici cofetăreasă, nici cu familie mare, nu sunt mamă, nici mătușă, doar de aia de departe, cu înrudiri neștiute, dar am un felinar alb, în geam, care-mi aduce aminte că viața e frumoasă în orice dimensiune ai afla-o și punând în ea alte personaje, alte zâmbete, alte amănunte. Acum sunt mai tot timpul la diete, iar în locul fotoliulului scârțâietor am un leagăn, în casă, pe care stau și privesc lumini din geam, lumini de oraș, lumini de pe străzi cu povești adormite.
Când am fost mireasă am avut buchet de cale colorate, semn că unele lucruri intră în tine si nu te mai părăsesc niciodată. Cafeaua mea doarme pe măsuță și aștept felia de tort de bezea, cu totul altă rețetă, da care sigur îmi va aduce aminte de o femeie cu esarfa și agrafă cu păuni. Aripă de gând, aripă de amintire pierdută, mulțumesc pentru mângâierea și povestea trimisă de acolo, de la felinarul de sub geam.
Tema „felinarul de sub geam” are și alte interpretări și le găsiți în clubul celor 12 cuvinte, în tabelul lui Eddie.
