Habar n-am de ce mă simt atât de învinsă, uneori,
De ce las să mă legene vorbe arse cu smoală,
De ce mă uit către cuiburi părăsite de Dumnezeu
Si de ce îmi plâng neputințele în gânduri care tac.
De ce mi-e frică de zgomotul lor și nu știu
Cum să mă-ntorc în mine însămi,
Așa cum știam s-o fac odată, pe vremuri,
Când vorbele erau cuvinte și cuvintele vorbe,
Si nu se amesteca scrisul cu graiul,
Nici litera cu sunetul,
Zădărnicind comploturi de nepotrivire
În inimi reci, în suflete obișnuite,
În treceri fără tumult,
Când se separau, firesc,
Apa și uleiul, grâul și neghina.
Fă-mă, Doamne, neghină!
Lasă grâul celuilalt, dă-i lui bogăția!
Mie dă-mi doar, sprijin, un alt fir de neghină
Si-o binecuvantare!
Habar n-am de ce mă simt învinsă, uneori,
Cand din neghina sufletului meu
Am scos atâta iubire.
Mă iartă!
