În oglinda sufletului vad caramizi nezidite,
Vad țurțuri sub streșini și gratii la geam,
Vad ceata ce-nvăluie amintiri adormite,
Și văd vreo trei gânduri prizoniere din neam.
Vad pistolul la tâmplă pus de unul din ele,
Intr-un semn ireal și fantastic, grăbit,
Ca un lanț îmi e gestul, imi sunt mâinile grele,
Să-l pazesc de dezastrul unui gând obosit.
Am pus ceai pe tejgheaua ce-mi sta azi loc de masă,
Pentru alții ce vor. Eu? Îmi pun doar cafea,
Să-mblânzesc ființa asta ce a stat cam retrasă
Și acum vrea și hrană, și bir și saftea.
Scriu pe-un plic câteva rânduri simple,
O adresă ce pare c-am uitat-o demult,
Gust cafeaua, las pixul, uit pistolul la tâmple,
Simt explozia-n visuri, care acum au murit.
Ma intreb de exista in lume vreo școală,
De exista vreun loc unde as putea învăța
Cum să ai totul gol, totul plin, mintea clară,
Să rămâi, peste ani, fără inimă grea.
Ghiocel ce răsare din zăpezi liniștite,
Pare acum sa imi fie un alt gând nepoftit;
Iau pistolul, il pitesc și mă mângâi pe tâmple,
Unde port semnul vechi, semn cumva nedorit.
Nu mai vreau sinucideri, nici de vis, nici idee
Arunc arma de tot intr-un loc strâmt și vechi,
Cobor blând un alt gând,un alt dor, două zmee,
Beau cafea, pun adresa mea, clar, citeț…. pe un alt plic.
Mi-am scris azi o scrisoare cu aromă de vină,
Din discuții purtate cu voi la șuete.
Stiu un lucru – n-oi lăsa, prea usor, să revină
Niciodata, nici demoni, nici dușmani sau regrete .
Prefer gândul ucis de pistoale cu apă,
Mai rămân vreo doi stropi să dea creștere bună;
Dar să știți, tot mai pun pe aici de o agapă
Și de vremea e rea, și de vremea e bună
Vă poftesc..la cafea!