Povestiri din București, să ne trăiești!

Anul 2012.  August 2012. Cu o lună înainte îmi făcusem cont de facebook. Zici că descoperisem America. Zilnic, mă minunam câtă informație trecuse pe lângă mine fără să mă fi gândit vreodată că am nevoie de ea. Voiam să mă bucur de timp liber, de natură, „nu să mă expun prin virtual”, cum aveam să aud,  după o vreme, de la  un om din juru-mi, tare mirat de cât dădeam eu din casă, să zic așa.

Numai că magnetul acesta mă atrăgea cu fiecare zi și deveneam din ce în ce mai nemulțumită, culmea.  Inevitabil, dupa foarte puțin timp, m-am plictisit și când eram pe punctul de a  renunța și  a mă-ntoarce în obișnuitul meu cel de toate zilele îmi apar în cale niște scrieri de care m-am îndrăgostit instantaneu.  Nu mai făceam nimic altceva pe facebook, nu interactionam, nu tu un  like, o impresie, o măslină, nimic,  ci citeam, ca pe o carte cu imagini vii, articol după articol. Îmi provoca o oarecare forfotă interioară totul, prin subiectele alese, dar mai ales prin  faptul că aveam senzația ca o simt în fiecare literă și pe cea care le scria, iar amalgamul acesta era ceea ce căutam eu, cu adevărat. Habar nu aveam, atunci, câți oameni de acest gen aveam  să cunosc, însă, pentru o vreme, ea a fost prima și singura.

La un moment dat, însă, am început să-mi las impresiile și să îmi doresc  să o felicit pe autoare, căci deja o simțeam ca făcând parte din mine. Nu era personaj să nu-l cunosc, să nu-l adulmec  si să nu-l simt trecut prin filtrul ei, apoi prin al meu. Am avut surpriza nu doar sa-mi raspundă la fiecare lucru lăsat  pe pagină, dar să și îmi sugereze unde sa caut, ce, și care mi-ar putea fi preferințele în funcție de ce îi arătam eu că m-a fascinat. Și din citit nu mă opream.

Ce mă uimea pe mine, de fapt, era modul în care își structura textele, cum făcea ca personajele sa pară într-un foileton, cu întâmplări adevărate, care se derula perfect în fata ochilor mei. Fiecare în episodul potrivit. La asta se adauga si faptul ca îmi doream a citi și oameni ce păreau că merg la piață cu mine, că în fiecare dimineață ne trezim în împrejurări asemănătoare și dăm drumul grijilor, iar ea, chiar, reușea să le pună în forme care nu mai semănau deloc a corvoadă și stres, ci o bagatelă a vieții, deși ironia era la colț de inimă, iar amarul se mai strecura pe alocuri chiar și în hohot de râs.   Lumea sa interioară se împletea perfect cu cea exterioară, iar cuvintele ajungeau exact unde le era menirea. la noi.

Cu cateva zile inainte de ziua sa de naștere, în august, Dana Fodor Mateescu, căci despre aceasta era vorba, mi-a intrat în suflet definitiv. Atunci am vorbit prima dată si,  brusc, s-a născut în mine o admiratie care nu m-a mai părăsit niciodată.  M-a îndrumat, mai apoi, spre Viorel Ilisoi, om care are un proiect minunat cu a sa  carte de reportaje, în prezent, și, de ce sa nu amintesc, tot ea a fost prima veriga in ceea ce se numeste „scrisul meu de azi”.  E lesne de înțeles că pe atunci nu știam nimic despre bloguri, da?

Că Dana Fodor Mateescu e mai mult decat un scriitor se stie deja. E un om fără astâmpăr,  un  jurnalist ce-și caută subiectele și în cele mai banale desfășurări ale vieții, care știe perfect cum să înfășoare un personaj în  hățiș de umor, ironie, descrieri amănunțite, insistând pe aspecte delicioase și neratând esențele care, de multe ori, sunt din cele mai surprinzătoare.

„Cum am devenit informatoare și Povestile lui Daniel Ciripescu” au fost  picăturile ce m-au făcut fanul declarat al dragei mele, însă cu „Tembela până la moarte”…am atins apogeul, suferind de fiecare dată de câte ori descopeream textele sale furate de diversi care și le însușeau ca pe o pereche de șosete. Fără regrete.

Dana Fodor Mateescu a fost cea care m-a sustinut din prima clipă când a observat că mă bântuie gând de mâzgăleală creativă, a fost mereu cea care m-a încurajat chiar si când exprimarile mele nu erau din cele mai corecte sau inspirate și chiar daca îmi scriu propriile povești, acum,  o citesc cu același drag de parcă abia acum o descopăr, deși, recunosc, că multe scrieri  i le stiu și i le simt în mine, în amănunt.

Ea spune despre sine astfel: „Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori mă îmbracă de sus până jos, mi se prind de păr, la gât și de fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste. Atât”

Nu, nu e atât. E mult mai mult, e culoare, hohot de râs, e strigăt de mamă împlinită, e fiica unor fluturi de noapte plecați în eternitate, e parte dintr-un întreg; e un întreg, e om făcut din povești, din amintiri, din trăiri de azi, de ieri, de mâine, e  durere pusă în zâmbet amar, e fascinantă și intră în noi, toți cei care o iubim prin poveștile sale. Și nu mai pleacă.

 Iar dacă ar pleca, ar fi treaba ei, dar mie mi-ar rămâne copertă și miros nou de cerneală și de alte povestiri. Unele din Bucuresti, zice ea. Poate asa mă  va face să iubesc Bucurestiul din nou, sau sa-l iubesc, acum, caci niciodata nu am fost prieteni, nici măcar când locuiam acolo. Mi-ar rămâne litere tipărite, într-un sfarsit, desi ea nu e la prima sa aparitie, având alte patru volume de proză aparute la Editura Mateescu. Si pentru că tot ce scrie  e cu zâmbet, dați-mi voie sa zâmbesc si să ma bucur pentru ca, mâine, 27 mai, la Bookfest,  între 14.45 – 15.45, draga mea va avea lansarea cărții ,,Povestiri din Bucuresti”, iar eu vă spun atât – dacă sunteți pe acolo, nu ratați o fotografie cu ea, măcar, cât să-mi faceți în ciudă că nu-i pot vedea  surâsul de Muchinuță fericită. Despre carte nu am ce spune, decât atât..că dacă o citești..parcă simți arome, vezi străduțe și descoperi oameni rătăciți prin desișurile vieții.

vă las un promo făcut de Nicușor Stan, prieten și sustinător al Danei noastre:

Draga mea, cartea ta a ajuns la mine și de azi…nu mai pleci. Rămâi cu mine, mereu, dar îți aștept poveștile vii,  fie că le simți pe tălpi, în degete sau le privești în ochi. Câtă vreme ni le dăruiești, totul e minunat.

Felicitari și succes, Muchinuță!