Mărgăritar publicitar

„Formula secretă” dintr-o casă cu atitudine

              Când sunt întrebată câți câini am de fapt, răspund într-un mod ghiduș – „Câte doi”-, dar continui ca în Caragiale, bombănind pentru cine are răbdare să asculte și continuarea – „doi în pădure, în curtea din spate; doi în curtea din față și doi în casă”. Păcălesc cu acel „câte doi” urechile celui care nu e pregătit să audă că, într-o casă din mijlocul Brașovului, undeva lângă o pădure, noi am adunat, în ultimii ani, 6 blănoși minunați. E drept că nu vreau să obosesc nici răspunzând întrebărilor  gen „cum faci față?” „nu e greu?” „nu e costisitor?” „nu se face mizerie prea tare?”, „nu se încaieră între ei?” „ ce faceți cu ei când plecați în concediu?” „nu latră toți în același timp?” „chiar ai covoare albe?” și aș putea să o țin astfel mult timp, iar la fiecare întrebare răspunsul meu ar fi, cu siguranță, supus neîncrederii totale.
               Și totuși, realitatea bate filmul, dar și vremurile, iar dacă nu am ales să povestesc pe blog pățaniile și experiențele pe care le am cu fiecare dintre ei, din 2011, încoace, decât arareori, e doar pentru că fac asta cu fiecare fotografie-întâmplare pusă pe Facebook, care adună zeci și sute de like-uri numai pentru că fețele lor nu  doar că vorbesc despre fericire, ci spun povestea simplă a acesteia. De când a apărut și Fifi, pisicuța cea în vârstă de doar 6 luni, într-o casă condusă de lătrători cu ștaif, totul a devenit și mai interesant.

          Dar cine știe? Poate apelez la Agenția de Marketing Creative Wings  care a făcut și interfața  de la cattitude.ro,  unde veți găsi răspunsuri la mai toate întrebările pe care le-am scris eu mai sus și de unde am primit  provocarea de a vorbi despre acest subiect complex: relația om-animal de companie. Am uitat să adaug că cei de la Blogal Initiative au înlesnit toate acestea și mă bucur pentru un așa subiect. Doar că eu am aflat  multe experimentând și, ciudat sau nu, mai întâi am experimentat „lipsa de responsabilitate”. Pentru că e ușor să arăți ce bine și frumos e totul ACUM, dar nu le zici oamenilor și cât de greu ar fi să adopți un suflețel, dacă tu nu ești pregătit pentru asta. Și nu, nu eram, mai ales că trăiam singură,  munceam mult și  eram acasă mai mult musafir, iar magazinele cu mâncare pentru animale erau rare spre deloc. Îmi amintesc cum Miți-birmaneza a cerut, printr-o tristețe vizibilă, un alt loc unde să trăiască; iar oalele cu orez si carne pe care le faceam pentru câinii părinților mei mi-au cerut mie să nu îmi complic viața dacă acea activitate îmi părea corvoadă.
         Apoi, am experimentat fericirea efemeră, căci din 2008 până în 2014-2015, am trăit în alintături de pisici cu nume de Tan-motan, Zizi-birmaneza și Silver-motanul autist. Minunății care mi-au arătat că viața poate deveni simplă dacă ești atent la ceea ce vor, simt și arată, dacă le acorzi puțin spațiu și dacă îi faci să creadă că au câștigat, în sfârșit, „un loc doar al lor” unde fiecare colț se vrea inspectat, mirosit, adulmecat și descântat în tors liniștit. Și că-l puteți împărți. Nu am înțeles niciodată cum acele făpturi  ajunseseră la noi bătrânele deja, dar vreau să cred că dacă aș fi fost o clipă în locul lor nu aș fi avut  multe a ne reproșa. Poate doar Tan-motan nu a fost prea mulțumit, pentru că, dintr-o casă păzită de pisici, noi am făcut niște vrăji și am adus, rând pe rând, cățeii care mi-au schimbat viața definitiv. Când am luat-o pe Izi-maidaneza, de la o lună și jumătate, obișnuiam să spun „că o iubesc atât de tare, că mă doare fizic când nu sunt lângă ea”.

                Și da, aici a venit schimbarea. Am început să-mi doresc să vin acasă repede, să ies la plimbare pe cărări de munte, să ne urcăm în mașină și să evadăm împreună, să mergem cu ei oriunde – de la cumpărături, până în excursii sau drumurile la părinți, la Buzău și Iași. Nu cu toți putem pleca, evident; în plus ținem cont de temperament, unora nu le place în mașină, de exemplu. E drept că mereu ne-am gândit la siguranța lor. N-am plecat fără vasul pentru apă, fără lesă, ham, fără pernuța de dormit, fără mâncare, recompense. Uneori, era prea mult și sunt mai mult decât încântată că pe site am găsit  lucruri care să-ți ușureze viața, cum e de exemplul vasul pentru apă și mâncare, dar care poate adăposti și crănțănele sau chiar pungile de colectare. Când a apărut Alma-mamuțul – și nu, nu am greșit nicio literă – rotweillerița bucluc, trecusem deja prin multe experiențe care ne-au făcut să nu mai neglijăm nimic și să ne asumăm fiecare „achiziție lătrătoare”. În 2013, Zoe-ciobănescul german, care era precum Lady Boss a animalelor, desăvârșită și în comportament, și în fizicul impunător, a dispărut fără urmă. Nu era cipată, iar atunci am realizat că dincolo de hrana pe care cu atâta grijă o alegeam, era musai să avem, la zi, vaccin, cip, dar și informații utile. Acum, le găsesc la un click distanta așezând întrebărilor noastre răspunsuri perfecte despre dresaj, comportament canin sau doar ciudațeniilor din caracterele diferite care se intersectau la noi acasă.

           Am suferit amar după Zoe, iar o lună mai târziu, cu ajutorul internetului am luat o altă femelă ciobănesc german – Zara. Aceasta când o vedea pe Izi parcă se declanșa al treilea război mondial. Așa că am adus acasă un domn care se autointitula „psiholog de căței”; doar că nouă trebuia să ne facă ziua de 30 de ore, căci nu aveam de unde lua timp pentru toată lejeritatea aceea pe care încerca să ne-o imprime omul cu pricina. După două mârâieli nefirești, am ales să-i aducem Zarei un companion. Ei împart pădurea.  Așa a apărut Bobiță, tot de pe internet, tot abandonat,  de aceeași vârstă cu ceilalți – minune sau întâmplare. E iubit și de animale, și de oameni, „singurul câine între atâtea animale de companie”, cum spun unii. Doar că aparentele înșală, și din ce pare cel mai dulce cățel…e cam agresiv cu oamenii, pe cand rotweillerița  este înnebunită după copii,  marea ei bucurie e să stea cât mai aproape de om, deși toți cunoaștem preconcepțiile despre această rasă.
         La începutul articolului am păcălit cu bună știință. În casă stau 4 câini, iar doi ne așteaptă și când nu suntem niciunul acasă. Avem încredere deplină. Cu toate acestea, am reușit să facem reguli, să nu latre în neștire – mai ales toți odată, să nu devină geloși unul pe celălalt, să nu sară pe musafiri, să aibă timpul fiecăruia de răsfăț, locul de dormit preferat, să înțeleagă dacă vreunul are vreo nevoie specială – mai ales la mâncare, rotweillerița fiind mai sensibilă, cu anumite intoleranțe alimentareDar cel mai mult, ne-am dorit să nu ronțăie lucruri și să nu faca stricăciuni. Credeți, cumva, că am găsit formula secretă? Nu. Noi nu-i punem în situații ciudate, nu le lăsăm la îndemână perne pe care sigur le vom gasi bucăți-bucăți; nu punem flori în curte căci  nu vor mai exista dupa două treceri de ale lor; îi recompensăm la fiecare lucru bine făcut și, cel mai important, nu ridicăm tonul la ei, dar nici unul la celălalt. În casa noastră e armonie. Suntem păsări de noapte; somnul nostru începe după ora 1.30 până la 9.30. N-o sa credeți, dar niciun animăluț nu se trezește înainte de această oră. Suntem într-o simbioză perfectă, încât unde sunt eu, acolo se află și ei. Mi-e rău, mă păzesc în pat; cobor din dormitor în sufragerie, suntem trenuleț – Fifi, prima, apoi trei căței, iar eu închei șirul. Mă răzgândesc, trenulețul schimbă macazul. Scriu, sub birou sunt cel puțin trei înghesuiți. Sincronul nostru stârnește râsul. Iar eu de la viață mi-am dorit, în primul rând, să râd. Terapie gratis!

formula secreta dintr-o casa cu blanosi..e iubirea

     Tot ei intră în casă și așteaptă sa fie șterși pe lăbuțe, și ne fac onoarea să dea lăbuța, când e cazul recompensei, înșirati  ca la armată, spre amuzamentul tuturor. Toate jucăriile au aceeași culoare, așa nu vor vedea cine ce fură; recompensele sunt la fel, mângâierile idem, alergatul….preferențial. Fifi-pisica clopoțel are stâlp cu sfoară, pentru ascuțit gheruțe și cățărări perfecte.

 

          În 2 ianuarie 2015, l-am gasit pe Lupu’-Baiatu’, zis și Colonelul, Fasole sau Lampă, după caz și năzbâtie, ciobănesc-german, care avea cu mult peste 10 ani; un bătrânel demn de o poveste deja arhicunoscută. Deși eram mulți, l-am păstrat și nu regret nicio clipă.

         Cu el și Alma provocările noastre au atins cote mari. Dacă în mașină rotweilleriței îi trebuie, clar, o lesă care s-o țină în siguranță, dar și  un paravan care să prevină trecerea spre scaunele din față, altfel vei vedea un cap curios care va vrea sa ajungă în brațele celor dragi, lupușorul nostru a venit cu tot ce înseamnă șampon uscat contra mirosului din blana sa deasă sau cu  jucării pline de mentă pentru un miros plăcut al gurii – nu cred că am auzit până la el de jucăria „SUFLET BĂTRÂN”.
 
          Dacă aș fi în locul celor 7 suflete blănoase mi-aș transmite că cea mai mare bucurie e când suntem toți împreună, că sunt fericiti și în siguranță. Eu chiar cred că  sunt fericiti și, astfel, mi-am tinut promisiunea  că până nu învăț să fiu fericită, nu am cum să fac pe altcineva la fel. Fără iubire, încredere, devotament, informare și implicare nu se poate realiza asta, oricât de bine intenționați am fi. Alături de ei, gândul meu nu poate fi decât pozitiv, brațele îndreptate spre mângâiere, grijile adăpostite sub giumbușlucuri, iar timpul nostru…aducător de relaxare. Ei se simt în siguranță, noi la fel. Nu cred că mă emoționează ceva mai tare decât momentul în care se bucură de venirea vreunuia dintre noi acasă, de zici că am fost plecați în Afganistan. Explozie curată de sentimente.

 

 

        Iubire, încredere, siguranță – lucruri fără de care relația cu animăluțele mele nu ar putea să existe. Adăugăm și informația despre creșterea calității vieții acestora și putem asigura  ani mulți și frumoși împreună. „Pentru că merităm, și noi, și ei!

Vă salută, Izi, Toto, Zara, Bobiță, Alma, Lupu’-Băiatu’, Fifi-Pupix, Adriana și Mihai Tîrnoveanu. Mulți, dar fericiți! Împreună, în casa visurilor noastre!

 

Concluzie: Nu m-am născut gata setată pentru a crește suflețele blănoase, nu mi-e greu deloc și n-aș schimba nimic dacă aș lua-o de la capăt. Adoptați unul! Merită!