Rădăcina de Mânecuța Maicii Domnului  era înghețată bocnă. Buldozărul se grăbi să o scoată din pământ, deși ianuarie îi tot amintea că nu ar fi cazul să o facă. Rece, nemilos, crud, nu-i păsa că se întindea frunza aia verde pe zeci de metri, de parcă era o plasă naturală de mătase cu foșnet și zumzet de Dumnezeu. Am lăcrimat, dincolo de gard, țipând ușor când, din toata tufa aceea maiestuoasă, nu mai rămăsese decât o bucată înțepenită de pământ înghețat. Din ea ieșeau fire răzlețe, ca un păienjeniș ce până mai devreme duceau seva pământului dăruind bucurie privitorului. Mi se părea că miroase a tămâie și a mir când, deși i-am rugat să ne-o dea nouă, ei ne-au privit sfidător și, parcă, au așezat-o în poarta noastră ca și când ne era inutilă dorința, dar na…să ne facă hatârul. Ca o monedă de schimb, am dăruit un zâmbet timid, abia perceptibil,  gen „e bine si asa daca altfel nu se poate, și-un multumesc”. S-a îndepărtat fără să schiteze un gest, preocupat de desene și planuri. Eu rămâneam cu gând de caprifoi și înlănțuire, deși totul a devenit fum, curând. O căsăpiseră rău; n-aveam cum sa plantez asa cum îi place ei, cu rumeguș și paie, cu sol umed, totul era bocnă și asa a ramas mult timp.

Ce prostie! O visatoare se rătăcea printre ziditori. Ei erau cei care construiau „solidul, baza, temelia”. Floarea mea îi încurca. Seara ne-a găsit dărâmați. În mintea noastră se formase un vid și căutam o soluție, o bulină salvatoare care să ne ajute sa ridicam rădăcina vietii. O voce aroganta, în trecere, ne spuse sec, să nu ne mai chinuim, nu va mai prinde niciodata viața. „E ianuarie, doamnă, pamantul e înghetat. N-o puteti planta și, in primul rand, nu aveti cum s-o urniti de acolo, decât cu macaraua!”, continua el încercând să fie imparțial, observând dârzenia noastra dar si realitatea obiectiva. În fiecare zi ieseam, curatam cate un pic de pamant, mă uitam rugator sa vad dacă vine cineva cu o solutie salvatoare și intram.

Cheia rezolvării stătea în vremea buna, dar ea nu venea. Frigul era cel care domnea de ceva timp pentru ca anul  trecut zapada parca se dăduse pe cartela, putin cate putin sa ajunga la toți. Asa că, îi luase el locul. „Regatul de cleștar!”, bombăneam eu dimineața când bruma și urmele gerului dantela totul.

Scările care duceau spre casa noastra îmi dadeau o stare de nervozitate asemanatoare cu cea de anxietate, dorind sa modific planul intrarii noastre, măcar pentru o clipă. Nici dacă arvuneam patru oameni vanjosi nu aveau cum sa urce radacina aia în curte. După ceva timp, s-au gasit niste brațe de fier, dar si în ziua de azi îmi sună in minte vorbele trecatorului: „E ca  moartă, doamnă, nu te mai chinui!” Intr-o zi, mi s-a parut ca apare o frunza. Una singura ar fi fost miracol, dar nu, pozitivitatea sotului meu nu dădea roade. Nimic nu a mai facut ca minunea aceea de caprifoi, cu aer optimist, și miros de smirnă, sa ne inunde curtea cu verdele si parfumul ei. Si azi, e îngropata în pamant, ocupând, poate, locul altor frumuseți. Niciunul dintre noi nu se îndură sa scoata radacina din pamant și nu pentru ca ar mai avea o șansă, ci pentru că știm că acolo îi va fi liniștea meritata, ca  un suflet care a trăit de la sine, dar doborât de nerăbdare.

Povestea  mea  nu ar fi scriere completă, dacă nu v-aș spune, că după ce au scos-o de unde îi era locul, șantierul s-a închis pentru luni bune. Oare nu puteau sa-i dea voie sa mai trăiască până-n primăvară astfel încât să o putem planta ușor și firesc? Nu! Erau grabiti sa omoare muntele, sa omoare verdele, sa faca pamantul sa sangereze, pe noi, pe Mânecuta Maicii Domnului și asta pentru un bloc răsărit în coasta mea, în locul în care părea grădina lui Dumnezeu.

Nu știu cum se planteaza corect o astfel de frumusete, am o idee insuficientă despre asta, dar stiu ca trebuie sa aduc un arbust care sa ne amintească de ceea ce am pierdut, și să răzbunăm cumva graba acelui om care ne-a furat posibilitatea sa crestem planta mai departe, nu s-o omorâm.

Dar astia suntem, niste grabiti. Ne ducem spre nesfârșit, uitând să luam pauze, sa asteptam, sa întrebam daca ceea ce nu îți e de trebuință nu cumva îi  e altuia. În ultima vreme, nu mai las orgoliile sa ma stapaneasca, întreb, acolo unde cred ca sunt înțeleasa, unde simt rabdarea, tihna, daca  nu cumva e nevoie de una, de alta din ce-mi prisosește. Poate și de aici am învățat ceva, sa nu te pui în calea omului care n-are regrete. Aceia sunt sticloși, la suflet și in privire. Regretele mele nu le uit, și nu pentru că nu merit, ci pentru ca întâmplarile de odinioara trebuiesc respectate măcar cronologic. Am înghețat în alții dureri, am îngropat în mine lucruri care nu vor mai înfrunzi niciodata, exact ca tufa mea de caprifoi, lectia mea dintr-un ianuarie înghețat.

M-am inspirat din aceste cuvinte – matase, tamaie, moneda, impartial, vid, cartela, cheie, bulina, anxietate, perceptibil, altfel, scriere – din duzina de cuvinte, dar pe care nu le mai bolduiesc trebuie sa ma credeti pe cuvant.