Aud mulţimea fremătând şi-n mine
Se aud ecouri ce le ştiu, dar, parcă,
Îmi smulg din mine, bucată cu bucată,
Cuvinte care-au însemnat odată
O ţintă şi un drum
Şi parcă-i fum,
Acum.
Mă scutur, mă agăţ încet de vise,
Ce au fost prinse-n colier de argint,
Aprind o candelă fără chibrit
Dintr-o lumină peste care curse,
Din ochiul de dragon al lunii,
Luciri promise, mii,
Şi încă vii.
Dar lumea-i stâncă, bibelou cu aripi smulse,
O păsăre ce-n gheare nu a mai prins nimic,
Căci suntem opera ”răului mai mic”
Sau poate un volum cu versuri scrise
De vreun străin, ce sigur ştie
Că vom striga o zi,
Dar nu vom izbândi.
Mă uit spre cer, dar cerul nu-mi vorbeşte,
Niciun strămoş nu văd, de amărăciune,
Şoptesc timid o nouă rugăciune,
Îmi şterg noroiul de pe ghete, cu trei ”deşte”
Aprind bricheta-n Piaţă şi scapăr trei scântei,
Mă uit la lume rece,
Iar ea în ochii mei.
Şi în revistă aş trece mulţi ani, vreo douăşcinci.
O viaţă, a mea viaţă, şi-a tuturora oare?
Căci lumea parcă strigă sau poate mi se pare!
Acum purtăm toţi ghete, nu mai purtăm opinci
Şi-atunci de ce părem desculţi, săraci şi trişti?
Iar glasu-i mut. Se aud ecouri slabe
De vieţi fără silabe.
Mă-ntorc. Privesc pădurea din toamna mea de foc,
Pe masă e o lampă şi ceva cărţi de joc;
Trag la-ntâmplare asul. Să joc la cacealma?
Posibil e şi asta, dar nu-mi joc viaţa mea!
De ne-or juca-o alţii? Ar fi păcat, îmi pare!
Să ne jucăm deci cartea!
Şi nu la întâmplare!
Memoria străzii. Asta e tema ”provocării de luni” din clubul celor 12 cuvinte. Recunosc as putea vorbi despre memoria paşilor pierduţi ai mei sau ai fiecăruia dintre noi, despre potecile ce păstrează o parte din mine, chiar dacă aproape nu le mai recunosc; despre memoria străzii din momentul Revoluţiei, despre care nu pot vorbi nici acum după 25 de ani, dar aleg să repostez poemul ce vorbeşte despre o stradă a dezamăgirilor colective, a timpului pierdut în speranţe şi vise neîmplinite ce poartă-n ele memoria sacrificiilor făcute uneori în zadar. În tabelul lui Eddie veţi găsi şi alte încercări.