Din mai. De fapt, de atunci, e un du-te vino pe strada noastră, ba repară ce-au stricat, ba fug cu lunile. Acum miroase a fum și văd un zid nou din pietre mari, albe. Hmmm, ceva au meșterit. Sper să meșterească și gardul că prea e mizerie lăsată de izbeliște. E octombrie imediat, tot pietrişul a luat-o la vale (strada e în pantă), şi eu tot nu cred că vom avea asfalt de-ăla, pe bune, nici gard nou. Când plouă, materialele de constructie, lăsate lângă casa noastră, migrează pe alee. Cui să spui? Și dacă spui, te asigură că vor rezolva. Nu rezolvă. Nu-i scoți din ritmul lor știut. Cu siguranţă vom face excursii lungi, la iarna, de la locul de parcare până acasă, dacă vom rămâne aşa….( (vă asigur că secvența asta e nouă în fiecare an, căci, de când cu omul întreprinzător și omorâtul munților, șantierul e permanent în jurul nostru – cu pauze, doar)

Ce spuneam? Aaaaa…..! Că vreau linişte! Nu-i! Din păcate, câinii latră toţi trecătorii, parcă se iau la întrecere. Ah, nu parcă! Sigur se iau la întrecere. Ăsta e unul din „dezavantajele fermei noastre de animale răsfăţate”. Telefonul sună:

-Te-ai trezit?, aud
-Nu, dar contează?

Tot linişte vreau şi nu am. Dau de mâncare la doua mâţe care nu-s ale mele dar le simt ale mele. Le observ cum îmi străjuiesc casa, una într-o parte, alta în alta. Mă întreb ale cui or fi de sunt așa flămânde. Îmi beau cafeaua şi mă apucă  un râs isteric de o sperii pe Fifi – Toto îmi aducea, liniştit, şosetele lăsate lângă pat. Băiat deştept! Ştie că am nevoie de ajutor la curăţenie…..

Deschid calculatorul. Repede trec peste câteva lucruri de aici, şi uit de durerea de cap. Nu mai aud nimic. Ca prin ceaţă percutez la un: „Am plecat!” Auoleu!, zic. E timpul de treabă.

În fine! Ce vreau să spun e că nu aş schimba cu nimic tot vacarmul ăsta de dimineaţă. Că ador să fiu, să exist în lumea asta a mea,  înconjurată de iubire. Că-mi plac prietenii mei, că-mi place chiar şi modul cum îmi trece durerea mea de cap. Îmi place aroma cafelei făcute ZILNIC…doar de soţul meu, stânca din curtea casei mele, veştile primite de la cei dragi care te sună să-ţi ureze o zi bună şi să te salute, iar tu tremuri de fericire că totul e în ordine și inima ta nu o ia la trap. Restul lucrurilor sunt rezolvabile, se bifează încet, ca într-un carnețel de bal. Fericirea e mai greu de punctat, dar extrem de ușor simți cum ești învăluită de tihnă doar știind că toți sunt bine.

Ce am fi fără ei, fără orizontul fiecăruia şi fără oamenii, animalele şi toate lucrurile pe care le iubim? Nimic! Poate doar nişte umbre care merg, respiră şi cam atât. Ştiţi câţi ani am fost ca o umbră? Mulţi. Mult prea mulţi!

 Pentru un om care cunoaşte ambele feţe, zic atât – faceţi tot ce vă stă în putere să iubiţi, să trăiţi, să vă placă viaţa voastră (indiferent de greutăţile şi urâtul din ea), să vă beţi cafeaua cu drag, să plângeţi, să râdeţi, să vă doară capul. Dar, refuzaţi sa fiţi UMBRE. Ştiţi ce uşor le detectează ceilalţi? Şi vă spun eu –  ACOLO ….nu e nimic!

Starea de „umbră’‘ ….e doar o trecere; respiri …..dar nu trăieşti. Din zi de sărbătoare, cu recunoștință …te salut, lume!