De ziua cafelei:

De 12 ani, soțul meu face cafeaua în casă, fie că e dimineață, seară, pentru musafiri sau așa de duminică. De 12 ani, il vad cum coboară in bucătărie, mesterind, cum numai el stie, nemultumit de aroma vreunei cafele nepotrivite, făcand pe alchimistul, rostind descantece și ascultand bolboroseala filtrului pe care l-am schimbat de x ori. E magie ce face el, pentru ca, nu stiu de ce, dar nu totdeauna măsurile, apa, butonul și tehnologia îi sunt prietene. Uneori îi zic, tremurand de nerabdare: Bre, dar eu nu vreau aur, vreau doar o ceasca de cafea.

Nimic, până nu simte el gustul și aroma care trebuie, cafeaua nu se serveste. Uneori fur pe ascuns cativa stropi, dar asa pe nevăzute, sa nu mă intampine încrucișarea sprancenelor lui. De 12 ani, eu nu beau doar cafea, ci iubire și patima, caldura de bărbat meticulos pentru care nu exista „lasă că merge și asa”, cum nu exista „nu se poate”.

Azi, miroase, in casa, a cafea buna, perfecta, cu speranțe și dragoste. O ceașcă din aceea mare, de care vă vorbeam deunăzi, albă, ca de supă, pare a se îndrepta spre mine. Il vad inmuindu-și buzele, gustând licoarea, ca și când pune o mică vrajă:

-Iar ai băut tu prima gură! Mi-ai furat norocul!, îmi spun eu, razand, replica favorită.
–Ha, ha, si ce dacă! Eu sunt norocul tău, tu al meu.…, imi raspunde identic ca ieri, probabil ca maine..

Oare cum pot doi oameni să nu se sature de dimineti si replici ce par la fel. Doar cățeii nu sunt de acord. Dimineata sunt cu ochii pe noi, stiind ca vor sta ca in povestea caprei cu trei iezi…tot asteptand sa revenim acasa.

Cred ca si lor le place momentul nostru de rasfat matinal….

Cafeaua,.. placere vinovata, bucuria unei zile incepute perfect..

…CICĂ E ZIUA CAFELEI…