Linia cerului era udă;

Alunecau pe ea norii
Și gândurile noastre străvezii,
Scuturându-și mirările
În lacrimi de ploaie caldă,
Grăbită, ciudoasă și amăgitoare;
Atingeau frunze ce abia se mai țineau drepte
Și le vedeai renunțând la visele lor verzi,
Îngălbenindu-se de spaime,
Aruncându-se în gol, una cate una,
Sau uneori în grup, ținându-se de mâini
Să nu le doară, să nu simtă
Abandonul de pe caldarâmul de beton,
Murmurând, încet, rugăciunile lor, de pe margini de suflet,
Privind linia cerului udă,
Sperând într-o viață viitoare.

Nu-i așa că totul pare la fel?
Că în fiecare verde e un galben pitit?
Că în picurul de ploaie stă zâmbetul seninului
Iar în fiece renaștere e un vis ucis de neșansă?
Suntem trecători, dar încă putem să fim frunze.
E musai doar să ne odihnim o vreme,
Cât să scoatem, din nou, verdele la suprafață.
În mine se îngălbenesc doar cuvintele,
Îndulcind, precum fructele toamnei,
Daruri primite cândva.
Mă întind și eu ca o frunză,
Privesc linia cerului udă,
Trimițând rugăciuni de mulțumire,
tăcând.

De ce să ne gândim la ce a fost când minutul
De verde abia așteaptă trăirea viitoare?
Așteptarea nu e decât o formă de rezistență,
Căci nu toți au privilegiul de a vedea
Linia cerului udă,
Înveștmântați în verde….