Am trăit, înainte de ’89 în Bucureşti, pentru puţin timp, într-o zonă pierdută timpului, o margine  de lume, undeva lângă spitalul Fundeni, încercand să devin tehnician dentar. Locul celor mai pestriţe întâmplări şi al multor frustrări de adolescentă rătăcită într-un oraş străin, prea mare şi prea sofisticat pentru  o provincială. Îmi dădea zilnic lovituri de graţie prin tot felul de decizii luate, aşa de capul meu, căci ai mei mă lăsaseră singură acolo şi nu prea aveam cum sa le cer ajutorul pentru fiecare nimic ce devenea, rapid, o problemă majoră. Trebuia să-mi fiu liber arbitru şi să mă descurc chiar cu tentaţiile care-mi puteau lăsa sufletul arvună în neîmpliniri de-o clipă. Am avut noroc şi nimic rău nu mi s-a întâmplat, deşi am trecut de multe ori prin tot felul de probleme nefireşti care, pentru adolescentul zilelor noastre, ar fi poveşti de adormit copiii. Pentru mine, însă, erau lucruri hotărâtoare pe care le trăiam cu bătăi puternice de inimă, şi de era de bine, şi de era de rău.

Cumva, în clasa a zecea, parcă, în vacanţa de primăvară, m-am ciocnit eu de primele mele stări ameţitoare de îndrăgosteală pasageră. Aveam deja un prieten, gen boyfriend, un om care şi acum, peste timp, a rămas un reper de valoare, dar pe care atunci îl tratam cu superficialitatea vârstei. Totdeauna m-au fascinat cuvintele, oamenii ce aveau poveşti de spus şi gesturi teatrale în desfăşurare. Omul ştiut avea o tăcere în el şi o privire albastră absentă încât m-am păcălit repede cu spectacolul oferit de altcineva din faţa blocului unde locuiam. Priveam fascinată, deși eu credeam că o fac discret, spre băiatul care nu privea lumea în ochi dar o topea cu vorbe. M-a ghicit repede că pot deveni public țintă şi, nu stiu cum, m-am trezit  uitând de iubire tăcută şi mângâieri prin păr, pierzându-mă, efemer, în cuvinte pe care nu le auzisem niciodată.

Sunau ca  o muzică clasică, nu că m-aș fi priceput eu prea mult, doar că prea eram în transă la fiecare silabă rostită perfect. Educația primită, faptul că pendula într-un mediu destul de academic, vorbindu-mi de scriitori ai vremii de atunci de care nici nu auzisem și nici nu-i puteam înmagazina printre informațiile pe care mi le servea cu o repeziciune și cu o apăsare voită pe anumite grupuri de cuvinte, încât eram amețită și vrăjită rapid. Când mi-a sugerat că i-a fost în preajmă lui Nichita, am început a trăi cu dorința de a afla orice amănunt adevărat sau plăsmuire. Nu-mi păsa. Scria poeme în gând și îmi dăruia vers smuls parcă dintr-o lume în care doar el avea acces. Era ca un învățăcel silitor pe lângă maeștrii literelor, iar eu nu făceam diferența deloc între realitate și închipuire. Adunam totul în mine, minunându-mă de fiecare element pus, ca din întâmplare. Povestea de un bunic cu aer de boier, reper puternic în tot ce însemna viața pentru el. Nu mai întâlnisem pe nimeni cu astfel de preocupări și dacă nu era flirtul care să îmi așeze și alt gen de bătăi de inimă, cred că aș fi fost tare confuză. Îmi aducea cărți, doar să fie sigur că nu-mi vorbește fără să am habar și silabiseam nume de autori despre care el vorbea de parcă erau frații săi mai mari. Cu el am început să călătoresc imaginar, iar ziua păşeam netemătoare pe poteci de pădure. La propriu. Împreună.

Abia acum când scriu, realizez că mă depărtez de ideea pe care am avut-o prima dată şi puteam pune rămăşag ca aşa se va întâmpla odată deschisă cutia cu mărgăritare ascunse vieţii de zi cu zi. Umbrele de atunci par de-o şchioapă, dar ce măreţie de stări îmi împodobeau inima! Îmi spunea ”Pădurăriţă”, eu îi spuneam ”Cireş”, avea poveşti despre brazi şi brăduţe, despre ace de smarald şi vuia întreaga pădure în mine, în fiecare noapte când recapitulam, în gând, orice plimbare cu el. Avea pe chip carul mare în formă de aluniţe şi găselniţa asta a lui mă făcea să cobor cu privirea peste arcada sprâncenelor cu o lene şi o lentoare tâmpă, încercand să mă minunez de darul primit de el de la ..natură, cum spunea, exemplificând însă tot cu gesturi ample şi teatrale. Vacanţa de primăvară a durat o săptamână, timpul s-a scurs, spectacolul s-a terminat şi eu m-am văzut din nou în Bucureştiul unor toamne trecute, cum îmi plăcea mie să-l denumesc.

M-am trezit visând spre Cireşul în floare din faţa camerei mele de cămin; mă sufoca scurgerea latenta a timpului devenit inamic, până când, într-o zi, mi s-a spus că mă caută cineva. „Cireşul” îşi întinsese crengile spre mine, iar eu tremuram ca varga, neştiind să mă bucur sau cum să trăiesc momentul acela unic împreună cu alţi ochi curioşi din jur, care nu înţelegeau cine e răvăşitul acela cu aer boem şi cu frunze în păr. Să vă spun că nu aveam voie să primim vizitatori de gen masculin? Mai bine vă spun că Omul Pădure dormise în Cişmigiu, zicea el, şi tot în parc m-a dus şi pe mine, dar în Herastrău,  despre care, atunci, nu ştiam nimic. Nu eram sigură unde ne aflăm, căci încă nu ajunsesem atât de departe și mai eram derutaţi și  de nişte vase de mici dimensiuni ce pluteau pe un lac şi pe care scria  „Căpitănia lacului Snagov” sau aşa ceva.

V-am spus că amintirile mele de atunci s-ar putea îmbârliga” cu cele de acum, v-am spus! Ei bine, ciudat e ca ziua aceea o ţin minte perfect. A fost ultima zi în care obrajii mi-au ars atât de tare şi ultima în care florile de cireş s-au topit în îmbrăţişări simple. A doua zi totul a intrat în normal şi niciodată nu am mai aflat nimic despre băiatul care  nu privea lumea în ochi dar o topea  prin cuvinte. Uneori, când privesc către cer şi văd carul mare sau când e timpul cireşilor înfloriţi gândul îmi zboară către o poveste ce mi-a dat bătăi unice de inimă. Şi zâmbesc. ”Unde eşti copilărie, cu pădurea  ta cu tot”.

Ps. Deși s-ar fi vrut poveste cu enigmă și mister, nu demult l-am zărit pe băiatul-bărbat din povestea mea, pe facebook, departe, în lume, fericit și cu zâmbetul atârnat de colțul gurii spunând parcă tuturor: „Ehehe, ce știți voi? Sunt încă Cireș și am Carul Mare pecete și semn de destin!” Eu am plecat discret, încercând să nu spulber nimic din vraja unor cuvinte topite.

 

19 sept 2014, .