Azi …mi-am pus platoșa, am luat ciurul, m-am urcat în barcă și am aruncat pietrele. Una câte una. Am făcut cu unele cercuri unduitoare pe luciul apei dătătoare de viață, așa cum alții au lăsat în mine vibrație bună și ecou prelung. Altele s-au scufundat rapid, exact cum au venit, pe negândite. Prea grele pentru a da altceva decât amărăciune. Unele au rămas pe mal, căci mai aveau nevoie câțiva de ele. Erau fermecate.

Eu am rămas cu platoșa, crezând că dacă vor mai arunca și alții cu pietre, nu mă vor atinge. Am uitat că mai bine le făceam vâsle, să pot ieși la liman, dar cine se mai gândea la asta când altceva părea important?
Păream precaută, dar  m-am trezit cu un ciur, c-o platoșă și-o barcă. Si nicio piatră.

Cam greu să răzbat, cam greu să ajung la mal cu armele alese!
Ce să faci cu ciurul? Să cerni vorbele, tainele și alegerile oamenilor?
Iar barca? Cine te-ar trage la mal sau cât ai crede în vântul salvator?

Dar nu mai era chip să schimb nimic.
Platoșă, ciur, barcă, pietre. Alegeri..gata făcute.
Să aștept sau să acționez? Dar cum?
În ce mod aș ajunge măcar acolo unde mă aflam?
Vraja apei îmi era străină, dar nu și cea a nopții.
Am primit în sită praf de stele, de au rămas, după ce le-am cernut, pietre aurii.

Unele dintre cuvintele lumii se duc în neant, se auresc, sclipesc și se reîntorc la noi frumoase și pline, gata sa ne fie de folos.

Vântul a dus barca în loc sigur, de unde puteam să debarc linștită, semn că mâinele poate fi cu speranță și izbândă.
Platoșa nu mi-a folosit la nimic, aparent, deși mi-a ținut de cald și m-a ferit să nu mă rănesc în vârtejul cunoașterii. Tot în plin m-a atins ce era de atins.

Am coborât pe pământ, cu pietrele aurite în ciur – prezentul meu cu bune și rele – , priponind bine barca acelui mâine cu vânt de luptă, preschimbând platoșa trecutului într-o haină de care mi-e drag, dar nu mă mai încape, dar o pun ca piesă dragă în muzeul sfânt al vieții.

Nu știu dacă alegerile mele au fost bizare, dar știu că mi-au fost mie și doar mie lumină și că m-au dus acolo unde nici cu gândul n-aș fi îndrăznit a o face.

Voi ați fost parte din vântul bun. Cei care dau furtuni sufletului sunt pietre pe fundul lacului sau praf stelar, căci niciodată nu se știe când realizezi că acel grăunte de neplăcere va fi o revelație..cândva și va deveni piatră aurită.

 

Să fiți ce vreți! Eu le port pe ale mele – ciur, platoșă, barcă și piatră!