Să vă povestesc ceva. Nimic nou, nimic vechi. De când cu fb-ul și blogurile am proasta senzație sau poate o fi una bună, nu știu, că dacă ți-ai scoate statusul în față, brusc, ca la psiholog, se vor rezolva lucruri. Citesc pe aici multe. Îmi plac oamenii care știu să-și susțină subiectele până la capăt, neinfluențați de alții, ci doar de propriile crezuri. Până la un punct, totuși, la unii. Nu ader, tac, îmi văd de drum. Respect ce spun, ce cred, ce au acumulat prin experiență. Nu-mi plac cei care dacă nu ești ca ei, sigur ești împotrivă.Nu-mi plac nici cei care stau la pândă și îți vânează fiecare greșeală sau cei care nu știu să se bucure de succesele altora. Nu-mi place cum ne urmărim, cum ne iau mințile lucruri imprevizibile, cum ne amenințăm, ne privim urât. Nu cer nimănui să-mi fie pe plac, dar nici nu mă vreau agresat cu insistență.

Nu putem fi prieteni cu toți, ne avem în jur din diferite empatii. Am încetat demult să-mi golesc lista de fb, de exemplu. O las așa, până în ziua când se subțiază din partea cealaltă. De ce ai vrea să fii în apropierea mea dacă nu mă placi suficient? Sau poate gândești ca mine, că nu poți interacționa cu toata lumea. Atunci, ignoră-mă! Asta face viața de când suntem pe pământ, ne apropie, ne depărtează, ne suntem, apoi devenim străini, ne amintim vorbe, răni, ți-aduci aminte de lucruri pe care le-ai făcut, pe care încă le faci, pe care ți le fac alții. Treci mai departe. Te uiți cu ochi străini la un om căruia  îi știi o parte din suflet. Cealaltă ori ți-a devenit străină, ori legăturile dintre voi nu mai sunt. Poate nici n-au fost. Ei te privesc și mai rău, ca un tăiș. Poate ai fost tăiș. Acum ești tocit, uzat, plâns, durut, înțelept, resemnat, scăzut în intensitatea durerilor. Sau poate nu, încă faci asta dar cu alți oameni.

Ce dacă n-am fost om mereu sau nu semăn cu altul? Vreau să fiu mai bună, e dreptul meu.  Mă scutur de vrăjile nepotrivirilor deși am obsesia cercului, mă învârt fără să finalizez lucruri. Cineva îmi spunea să nu mai folosesc cuvântul„încerc„. Asta am vrut să scriu în loc de „vreau„. M-am corectat în gând, doar pentru că în-cerc, spunea, te învârți fără finalitate. Dacă ar ști ea că așa îmi sunt unele gânduri și fapte? Prinse într-un cerc din care nu le pot scoate sau le-am dăruit altora deja și mie îmi sunt umbre. Ce să fac cu umbrele? Umbrele nu vorbesc. Te urmăresc doar. E ca și când te bucuri de ceva, dar nu poți spune nimănui nimic. Un secret care nu te apasă, ci te construiește pe interior. Devii puternic sau…te reconstruiești.

Aceste cuvinte nu conțin un mesaj anume, ci o stare a mea. Nu contează dacă rămâne goală, ea, postarea, fără ecou, simt doar nevoia să mă exprim. De când fac asta public știu că voi găsi și feedbackuri deloc pe placul meu. Nu-i nimic, fac față, dar cu siguranță mai trag o linie în dreptul aceluia care îmi va deveni din ce în ce mai străin.

Citesc multe, dar evit să citesc despre lucruri super metaforice care nu-mi spun nimic. Citesc și genul ăsta care mă lasă cu gura căscată și reacționez de fericire. Evit să citesc și articole extrem de frumoase, dar agresive. Evit mult, evit anumiți oameni și sper ca în curând să nu îmi evit chiar eu cuvintele. Nu-i admir pe toți, unii îmi plac nespus, alții mă fac să trec ușor peste text, fără regrete. Deunăzi, am citit un articol publicitar și nu-mi amintesc la ce se făcea referire, eu rămăsesem cu o singură imagine în minte, superbă, sfîșietoare, dar care nu era produsul vândut. Nu dau amănunte căci nu asta e important.

Așadar scriu și eu baliverne diafane, dar văd că pe pagina mea nu prind. Oamenii vor să-și aducă aminte de întâmplări care-i leagă de ceva, de o amintire, de o senzație, de o bucată de loc prin care au trecut sau vor trece cândva, de un miros cunoscut, de o bucată de mămăligă mâncată în bătătura copilăriei. Sau să râdă, să se bucure, să li se pară nu doar frumos lucrul acela, ci o sclipire gen…„pe asta aș fi vrut să o scriu eu” sau ”cat m-a binedispus”. Citesc texte din care uit jumătate. Raman cu o idee pregnantă. Citesc idei și rămân cu povestea, citesc trei cuvinte si am poezie. Nimic nu e bătut în cuie, nimic nu e permanent.  Totul se bazeaza pe senzație, intuiție, plăcere și uneori cunoaștere de sine.

Mă gândesc la tinerii din ziua de azi. Imi par mai siguri pe ei, mai convinși că dețin adevăruri. Eu atât am bâjbâit în nesiguranțe până am rămas așa. Ascultam aseară, apropo de poemul meu „mincinos” cu planetele, că anul 2016 e an de soartă. Și nu de destin. Că în destin putem influența, în soartă accepta. Am ajuns până la patruzeci și treaba mea de ani să pricep și eu ce-i cu soarta și destinul. Am zis pricep? Uitați cuvântul, mă fac că pricep. Așadar ce ai făcut în ultimii 9 ani se plătește la anul. Bum! Amenințător precum cutremurul. Acum poate vă intrebați ce e cu amestecul ăsta de vorbe. Ce au comun între ele? Au. Căci mă gândeam că marele meu defect e inconstanța, pendularea între stari, între a place sau nu, bine si rau, evident, cunoaștere și necunoatere, adevăr sau provocare. Noroc că nu aleg ori una, ori alta, le întrepătrund. Dar prea des.

Îmi plac oamenii care iau lucrurile mai ușor, cum vin, fără frământări interioare multiple, cu seninătate și acceptare. Sigur au credință mai multă. Au ceva deosebit în ei. Soțul meu e un exemplu pentru mine, dar doar teoretic și la nivel de recunoastere caci eu tot frământată de îndoieli sunt. Am o prietenă care, oricât de grav mi-aș începe conversația cu ea, sfârșim râzând în hohote. Reușește să mă facă să nu mă mai iau atât de tare în serios. Să fac mișto de mine și să nu  mai cred că fără mine nu s-ar învârti lumea. S-ar învârti și încă bine. O fac cei care au fost prin viața mea și acum suntem bine merci fiecare la locul potrivit.

De când am căței m-am educat puțin. Ei m-au educat. Mă feresc să spun pe care-l îndrăgesc mai tare, deși zilnic mă impresionează câte ceva la fiecare. Am o maidaneză care s-a schimbat enorm de când i-am adus companioni. O numesc câine-om. Ea are reacții conform stării mele și sesizez imediat asta la ea și îmi revin din agitație. Probabil așa e si cu copiii dar cum nu am, doar bănuiesc asta. Toată viața mea mi-am dorit să scap de reproșuri, ale altora, ale mele, ale mele pentru cineva. De exemplu, mi-am făcut cont de fb și apoi blog gândindu-mă la un nou mod de relaxare, de a exersa tastaura cuvintelor tăcute, mute. Cu fiecare zi..mai mult mă întristez decât mă bucur. Eu spun că nu reușesc prea mult asta și pentru că nu sunt nepăsătoare, pentru că am conștiință, că nu trăiesc ușor după vreun lucru pe care nu l-am gestionat prea bine. Deja am vechime considerabilă pentru acest gând perpetuu.

Consider că nu știu să fiu generoasă total. Sper să mai am timp sau sa mă educ, încă. Am sclipiri ingenioase uneori. Alteori mă bagă tot ele în bucluc. Când am scris textul ”Uneori„, citisem ceva de-a lui Cioran care spunea ceva gen ”că atunci când începi să cunoști mai bine un om reușești de fapt să fugi cât mai departe de el„. Nu suna chiar asa, dar în fine. Eu am rămas pe gânduri, dar soțul meu mi-a spus că e irelevant și că el ar adăuga cuvântul uneori, frazei. Mi-a exemplificat spunându-mi că, în cele mai multe din cazuri, cu cât cunoști mai mult un om, cu atat te atașezi mai tare:

”-Uite asa ca noi!”, și-a terminat el prelegerea. Cu cât te cunosc mai bine, cu atât te iubesc mai tare, indiferent de stările interioare care te deranjeaza și sunt conflictuale. Până la urmă din ele tot se nasc lucruri bune. Uite acum ai scris un text cursiv prin ele. Si e un plus. Iar cei care găsesc că nu ar trebui să faci asta, pentru că ai lacune sau nu ești suficient de credibilă, ar trebui să se orienteze spre ceva ce le face plăcere. Căci despre asta înțeleg eu că tinzi. Spre lucruri care-ți plac și care te bucură. Tu poți fi ca un strigăt în amurg, unii îl aud, alții sunt prin dimineți și clipe diferite. Ascultă altceva. Poate mai potrivit. Pentru ei. Iar dacă te aud și nu-și doresc strigăte, pot asculta muzica proprie. Sigur îi vor direcționa mai bine. Asta e esența, să te potrivești unde se dorește asta. E loc sub soare pentru toți. Și uneori locurile rămân goale prea repede prin abandon. Nu abandona! Strigă! Și amintește-ți: curând.”

V-am lăsat niste gânduri, nu săriți pe ele! Sunt desființabile cuvânt cu cuvânt, dar sunt vii și ard încă. Proaspete și nou nouțe! În plus am recapitulat puțin ceea ce am scris în ultima vreme, ca un strigăt, dar nu în amurg. Un strigăt de cuvinte!

PS. La vremea când scrisesem aceste rânduri, tragedia din  Colectiv, nu avusese loc. Multe s-au adăugat stării mele de joi seara, de când e textul, dar mai ales neputință și neînțelegere. Se vorbește mult, acum, cu verbele „a face„, „a înfăptui„, „a schimba”. Acum mi-aș contrazice o parte din ce am scris mai sus, spunând că lumea nu mai are nevoie de cuvinte, ci de lucruri concrete. Poate vom reuși asta. În 89 am fost pe strada, m-am târât, am văzut morți, camion cu arme, am auzit împușcături care îmi sună și acum în minte. Nu le-am uitat o clipă. Nu se vor uita nici astea. Scriam pe fb următorul text. Îl pun aici, să nu uit vreodată zilele acestea, când voi avea impresia că trăiesc  ceva greu. Cu siguranță mă vor trezi amintirile astea:

 De când s-a întâmplat nenorocirea, citesc rânduri, păreri, vorbe. Nu le mai vreau. Suntem diferiți, dar sunt convinsă că toți știm cât de nedreaptă a fost noaptea de vineri. De azi, nu vreau să știu despre rockeri, biserici, satanism, Dumnezeu, teoria conspirației, credință falsă, pumn în gură la cei ce au trăit și văzut, pedeapsă, scoateri din context, ură, scenarii, dezbateri, inutilități, convingeri așezate cu forța. Suntem diferiți, dar toți simțim la fel. Nu vă mai mințiți că nu e așa! E revoltă și durere! Toți simțim la fel. Milă nesfârșită, compasiune, teamă, neputință, miracol, speranță, griji de parcă sunt copiii tăi, respect pentru doctori, dispreț față de guvernanți, întrebarea obsesivă „cum a fost posibil?”, „cum vom trăi cu asta?„ și, sincer, eu nu m-am vindecat nici acum din ce am trăit în 89 când alții priveau doar la tv totul. Nici asta nu se va vindeca ușor. Sper să ne vindece pe noi de idei preconcepute sau măcar să avem grijă când ne arătăm cu degetul unii pe alții, să ne învrăjbim din nou, să ne așeze iar în tabere diferite, când, de fapt, suntem în tabăra românilor și a oamenilor. Nu-mi spuneți că unii nu sunt, v-am explicat mereu că nici eu n-am fost. Să facem noi să fie sau dacă nici asta nu putem, să nu mai scoatem veninul la suprafață sau convingerile de la care nu ne abatem în general, să particularizăm măcar puțin cu o fărâmă de suflet durut. Indiferent de ceea ce credem noi că simțim nu mai are acum importanță. Dacă vor plăti sau nu rămâne să vedem, dar să sperăm cu totii în vindecare, aș vrea să fie certitudine. Mi-aș dori să nu dezbatem ceea ce am scris, am vrut să îmi așez gândurile într-o formă, pentru că, parcă, trăiesc un vis urât și aș vrea să mă trezesc. Nu sunt mamă, dar dacă aș fi fost …nu vreau să vă spun aici ce aș fi făcut într-o astfel de situație.

Tot ce am scris, până la ultimul paragraf adăugat, este o urmare a temei fixe de săptămâna asta „strigăt în amurg, din clubul celor 12 cuvinte. Sigur la Eddie,în tabel, veți găsi mai multe.  Și strângeți-vă în brațe, amurgul nu e mereu frumos, indiferent de cât de poetic sună.