Noaptea asta am să vin să leg busuioc de ușă

5 ianuarie 20195 ianuarie 2019 Adriana7 comentarii

Dormi copile, dormi senin,
Ia-ți pe pernă o păpușă,
Noaptea asta am să vin
Să-ți leg busuioc de ușă

Să îl simți și să-l cunoști,
Să te adoarmă în bucurie,
Când vei crește să il coși
Viselor ce au să vie;

Să-ți descânte sărbătoarea,
Să te apropie de El,
Când vei spune rugăciunea,
Busuioc să simți în piept!

Pune mama, în noaptea asta,
Busuioc ~~(usturoi~~) la geam, spre stele,
Să țină departe cearta,
Să ne apere de rele,

Să trimită, hăt, departe,
Orice gând nepotrivit,
Să fii ocrotit, în pace,
Dormi, senin, copil iubit!

Ne trezim în sărbătoare
Și vom râde, vom zâmbi,
Iar pe tine, mic și mare,
Mândri, te-om sărbători!

Sfântul Ion (~~Andrei~~) ne ocrotește,
Ne unește, ne-a iubit,
Ție Sfântul îți zâmbește
Că ai numele sortit,

Iar când timpul ~~(toamna)~~ se va scurge
Într-o iarnă de argint,
Să nu uiți c-așa vor curge
Bucurii spre infinit!

Ești Ion, Ioană (~~Andrei, Andree~~) sfântă,
Porți iubirea în cuvânt,
Ai menire cât s-ajungă
Să faci vieții legământ

Că vei fi un om ferice,
Bucuros de al său nume:
La multi ani!, tata îți zice,
La multi ani și mama-ți spune

Și să strălucești ca viața într-o noapte fermecata,
Ion (~~Andrei~~) ești, Ioană ~~(Andree)~~ dragă, fericirea să te vadă!

În noaptea de Sfantul Andrei, om drag m-a intrebat, pe facebook, daca nu am versuri facute special pentru aceasta sarbatoare. Voia sa le citeasca fetitei sale, asa cum facuse, in vara, pentru cea mică, cu „Sa fii Marie!”. N-aveam, dar am făcut pe loc, însă pentru că am avut probleme tehnice cu wordpressul, care nu m-a lăsat să mă loghez, nu am asezat poezia aici. Profit de faptul ca vine Boboteaza și Sfantul Ion, și am modificat puțin versurile, mai ales ca, in zona din care mă trag busuiocul era folosit nu doar de fetele de măritat, sub pernă, ca in povestea mea cu Grigore Busuioc, ci și sa ne fereasca de rele, pe copii, mai ales.

Noapte magica sa aveti, cu ape limpezi ce trec prin noi, descatusand energii bune! La multi ani!

Imagini pentru busuioc pentru biserica — sursa – internet

Unde se duc anii când se duc?

31 mai 20172 noiembrie 2017 Adriana34 comentarii

Unde se duc anii, când se duc?

Mi-am început ziua cu o întrebare. Oare câți ani am? Oscilam si mi-era neclar, și nu știam cum reușesc să „uit” asemenea „amănunte”. Tocmai observasem ca e ziua unui om care mi-e tare drag și citisem postarea altei dragi a carei zi de naștere e mâine. Greu mi-am venit în fire, m-am scuturat bine de toți anii și m-am trezit gândindu-mă unde se duc, când se duc, toți anii ăștia multi?

Eu nu-mi dau seama decât daca mă uit in oglindă și vad una care seamănă cu mama, cu tata, cu alții, dar parca mai putin cu sine. În plus, tot zilele acestea, la vestea plecarii unora dintre noi, de ăia buni și tineri, te întrebi daca ai făcut destul cu viata ta si daca nu-ti ies toate, cat din cele facute deja iți ajung sa te simti multumit? Oricum, atunci nu mai știi, dar până atunci? Că uite, nu ne intreaba nimeni daca am trait suficient!

Eu nu mă pot minți cu nimic dar pot minți despre altele, cu remușcări sau nu, insa ceea ce nu pot face e sa ma pacalesc pe mine. Eu voi sti totdeauna cat am lăsat sa se vada și cat pastrez in sine. Nu totul se spune, nu totul se strigă, nu se lasa liber orice gand. Daca i-am dat drumul pe drum, totuși, rar îmi mai retusez cate o stare, dar nu voi spune că-s mai roz decat sunt. Admir oamenii roz de prin jur care asa sunt, nu-s vopsiti de ocazie. Sora mea, soțul meu…ei sunt oamenii mei roz, dar v-am mai spus-o. Nu voi zambi doar ca dă bine, nu voi face mai mult decât pot. Probabil, nu voi fi unul dintre cei care au reusit sa bifeze multe in viata, dar va bifa cate ceva ce aduce liniste. Nu mă consolez, dar nici nu voi dramatiza pe nereușite. Azi, alt om ghiduș îmi zicea ca vieții și nouă ne-ar sta mai bine vesele. Adevărat. Dar nu debordez, nu mă pricep. Cum spuneam, prefer să se vadă realitatea, nu cosmetizarea, am cosmetizat eu pe nedrept chipul tinereții. De unde să fi știut că nu e nevoie? A propos, dacă sunteți tineri și nu vă place de voi, așteptați să treceti de 40. Atunci, va veți admira frumusețea chipului. Din fotografiile din arhiva, apoi pe asta de-l veti primi …și mai tarziu, cand altele se vor schimba, si tot asa…

Cunosc oameni spectacol, îi aplaud, îi admir..dar nu i-as urma, m-ar obosi teribil. Prefer oamenii-faptă, oamenii zâmbet, oamenii care scot râsul din mine, dar si pe cei care nu îmi vor pune sub semnul intrebarii lipsa de entuziasm; însa cel mai mult iubesc oamenii care ma provoaca și ma motiveaza, care ma vad asa cum sunt dar imi mai dau cate un branci pentru un avans. Tot ei ma prind daca pic și le multumesc. Știu, mă repet, dar așa curg azi cuvintele și așa le las. Am atâția oameni frumoși și dragi încât le mulțumesc că îmi sunt și le sunt aproape, fără insinuări, răutăți, ironii și cuvinte spuse suficient cât să mă trezească, dar să pot trece ușor peste ele, în caz de nu-mi convin mereu. Lumea mea nu trebuie vopsită în culori, culorile vin singure zilnic, realismul meu nu e negativitate, nu e pesimism, dar nici nu voi spune nimic daca picățelele lor roz intra prin griul meu.

Ma enerveaza aceeasi agresivitate a vorbelor spuse cu japca, sarcasmul unora, modul altora de a-i pune la colt pe toti cei ce par învechiti și nealiniati in trenduri, despre alte subpuncte nu vorbesc azi. Nu-s la moda, clar, dar nici nu bat pasul pe loc. Nimeni nu are nevoie de cuvintele mele, dar eu le asez responsabil, ca si cand am framantat ceva aluat, a dospit bine si acum dă pe-afara. Daca se va coace frumos sunt multumita, daca nu devine lectie sau rebut. Asta e. Unde se duc anii ,când se duc? Unde vor ei…

***

Scrisesem asta azi dimineata, între timp asa adauga ceva. Nu totdeauna ceea ce scrie un om vizeaza alt om și modul sau de a fi, de a se comporta. Daca se intampla sa pice un gand pe fapta altuia sau pe starea acestuia, săriți peste, dacă puteți. Sunt ani de cand nu as mai pune in cuvinte întamplarile din jur, mai ales generate de cineva anume, dar la modul general oricând. În definitiv, totul e la liber și e firesc să ne intersectăm în păreri unii cu alții, chiar și când nu coincid. Sunt singurele scântei din cuvinte care nu-mi doresc decât să aprindă lucruri frumoase, cu artificii de fericire și să nu luăm foc când ne dor vreunele trecute direct în fluturii inimii. Mai bine să zboare pe acolo până ne vor aduce liniștea și nu vor mai bate din aripi. Mereu își vor lua zborul, mai apoi, cu o poveste frumoasă din care să facem parte. Spun asta…preventiv, caci mă dor durerile altora ce au parte de astfel de experiente.

Viața mie îmi arată o cărare mai îngustă puțin, dar pe drumul larg ce părea interminabil am fost și eu. Uneori m-am rătăcit, alteori am găsit popas bun, bifurcații ce m-au dus în necunoscut și străini ce mi-au devenit prieteni, chiar …soț, unul dintre ei. Pe tot drumul asta mi-am fluturat anii mândră de fiecare și de ăia răi, chiar. Mereu am crezut că fiecare schimbare va fi cu hei-rup, că îmi va fi greu sa accept umbrele ce se pun pe chip, însa am vazut că totul e în mintea noastră, că, de fapt, când eu aveam un an, bunica mea avea 39 și că eu nu știam de e tânără sau bătrână. Multă vreme nu am știut asta, am învățat târziu să număr în ani și cred că toți facem asta până la un moment dat.

Acum vorbim în cifre. Când trecem de 30, 40 căutăm să convingem ce bine e și acolo. E bine, nu zic nu, dar nici nu e de ales; altceva n-ai si trebuie sa fii bine, insa cel mai bun lucru e ca in toata schimbarea asta am cunoscut bunici tinere ce pot fi mame, am întalnit femei trecute de 50 de ani cu trupuri de manechin, am vazut ca poti ramane natural, fara o mie de operatii estetice, doar acceptand ca timpul nu e dusmanul tău, ci doar unul care ne numără anii, obsesiv. N-o fi el nici prieten, dar în lumea în care toți ne prefacem a ne fi alături, de ce nu s-ar preface și timpul ca nu va face ravagii cu noi.

Mâine va fi despre copii, despre copilul din noi, despre optimismul acela despre care nu știam nimic în copilarie, cand totul se traia, nu se analiza. Si astfel, maine nu stiu ce voi face, dar sigur nu voi analiza nimic.

Ma voi da in leagan, m-a invatat copilul Poclid asta și mă întreb doar azi:

Unde se duc anii cand se duc?

Mărgăritare festive

CONOFETI COCOTO, sora mea

24 ianuarie 201524 ianuarie 2017 Adriana20 comentarii

Sunt născută cu sor’-mea în aceeaşi lună. Eu pe 18, ea pe 24. Ianuarie. Eu capricoarnă, ea vărsătoare. Eu mai mare, ea mai mică. Eu cărbune, ea diamant. Avantaj ea….

Tinichea de coadă o simţeam când eram copii. Noroc cu bunică-mea, că până la şase ani m-a ţinut mult mai mult la Buzău decât pe ea, pentru că, şi-aşa, în puţinul timp în care stăteam la Braşov, tare neplăcută mi se părea situaţia: „Ai grijă de sor-ta, da?” De parcă aveam ceva mai bun de făcut. Dar, na, când îţi porunceşte cineva, corvoadă ţi se părea, frate!

Acum, ce să zic? Asta mică, cred, a fost plămădită din lut alunecos, cu aripi de zburătoare neînfricată şi inimă de leu. I s-a mai adăugat un pic de miere pentru drăgălăşenie şi un pic de soare pe faţă şi gata chipul perfect de copil zglobiu şi liber pe pământ, dar cu privirea mereu ridicată spre cer, ce parcă anunţa ce OM straşnic va deveni peste timp.

Invers, cu siguranţă, eram eu. Dar azi nu insistăm pe asta, da? Toate cotloanele pământului le afla, în toţi pomii ştia să se urce de parcă fusese veveriţă într-o viaţă anterioară. Vorbea cu florile, le cânta ea păsărilor, nu invers; culegea tot ce i se părea frumos şi nu stătea o clipă locului. Un vapor de veselie era toată fiinţa ei şi multe corăbii cu gânduri negre mi le-a înecat de-a lungul vremii, încercând să mă molipsească cu optimismul ei.

Avea un repertoriu propriu. La trei ani se învârtea de un par din curte, la ţară, strigând cu un glas netulburat de nimic din ce se întâmpla în jurul ei, întruna şi din suflet: CONOFETI COCOTO. Îl făceam hit dacă era Moga pe atunci. Faza amuzantă era, de fapt, că nu se plictisea. Schimba doar direcţiile din când în când şi cam atât. Răsuna valea cu acest ”conofeti cocoto” al ei.

Sor’-mea era cochetă, nu ca mine. Nu aveam multe ţoale. De unde? Tata trăgea să ne cumpere casă şi uita că noi creşteam şi ne trebuiau de toate. Noroc cu mamaie că făcea ea cumva, săraca, şi nu ne lipseau prea multe. De asta, când trebuia să se îmbrace, striga cât o ţineau plămânii: „Vreau ponii vaţi, vreau ponii vaţi!”

Degeaba încercau cei din jur să–i spună că pantalonii evazaţi sunt pe sârmă, spălaţi. Insucces total. Sfârşea în unii asemănători de ai mei, până se uscau ăia la foc automat. De multe ori mă întreb ce a fost în capul alor mei de ne îmbrăcau la fel? Primeam eu fusta verde, hop fustă verde şi sor’-mea. Sarafan aveam, sarafan cu siguranţă îmbrăca şi Sanda. Cel mai stânjenitor pentru mine a fost când, odată, de Paşte, la plimbare, cu toată familia, noi eram împopoţonate în nişte rochiţe înflorate de velur, zici că eram zambiluţe vesele. Noroc că ne diferenţia nişte funde amărâte din talie. Eu mă simţeam ca într-o menghină. Doar eu. Niciodată ea. Sanda era fericită că avem ditamai cărţile de vizită pe noi, iar ochii ei strigau bucuroşi, plini de iubire : „Vedeţi? Ea e sora mea! A mea!”

Degeaba mergeam trei paşi înapoi, să nu se vadă că-s cu ei. Sanchi! Eram în trendul familiei din capătul străzii, cu dantelăriile noastre. N-am scăpat multă vreme de magia îmbrăcatului la fel:“Noi nu facem diferenţe între copii! Ce are una, are şi cealaltă!’’ Eu bombăneam, ea se mândrea. Ce nu-mi convenea oare, nu ştiu? Dar vă spun: sufeream straşnic..

O singură dată am fost solidară cu sor’-mea. V-am mai spus, pe aici, că tata era tot timpul plecat. Nu vedea cât de mult şi repede creşteam. Nu i se părea că ne-am înălţat, schimbat. Nimic. Rar observa ceva diferit la noi şi ultima lui grijă era aspectul nostru exterior. Sănătoase ne voia şi atât. Luase deja casă pentru noi, dar microbul muncii continue rămăsese. Şi uite aşa, hotărăşte el, într-o zi, să mergem într-o vizită în locurile în care locuisem cam 7 ani din viaţă. Ghinion! Noi nu aveam nimic bun de îmbrăcat. Doar două helăncuţe bleu (urâtă culoare), primite tot de un Paşte. Atât.

Mama plângea pe înfundate fără să zică sau să reproşeze cuiva ceva. Ştiam în schimb de ce. Ca nişte oameni mari, ne-am dus tiptil, am tras fustele plisate de pionier, ne-am încins cu acele urâte centuri, ne-am luat pantofii scâlciaţi de atâta purtare şi am salvat miraculos situaţia. Cum arătam? Horror, horror fashion, dar cu accente drăgălaşe şi cu un accesoriu minunat: zâmbetul nostru. Ei, da! Ăla era comun. Nu mă supăram dacă mai adăugam şi o strângere de mână, mergând palmă în palmă pe acel drum. Victorioase….

Din acel moment nu ne-a mai lipsit nimic. Ba, aveam prea multe, infinit mai multe decât sperasem noi vreodată. Am mai primit chiar şi bonus: puteam avea aceleaşi obiecte, dar de culori diferite. Săracii noştri părinţi! Câtă frământare, zbucium şi frustrări adunate! Of, ce vremuri….

Acum viaţa mea şi a soră-mii are aspecte de indigo. Multe seamănă dar mult prea des trăirile, și mai ales gândurile cu care ne trezim ca rezonăm. Nu mă văd şi nu mă aud câte o săptămână cu asta mică. La finalul ei aflăm cu stupoare că am acţionat sau am împărţit aceleaşi stări. Fără să ştim, fără intenţie. Doar de acolo, de la Dumnezeu, din adâncuri de inimă geamănă, venite parcă să ne unească şi mai tare. Şi de ce nu? Rugăciunea mamei, din tinereţea sa, a fost mereu asta: ‘’Dă-mi, Doamne, doi copii care să se iubească şi să se înţeleagă!”

Poate nu ne-am înţeles tot timpul, dar un lucru e sigur:

Te iubesc, CONOFETI COCOTO! Te iubesc, sora mea! Să fii sănătoasă și fericită

Astăzi cuvintele duzinei din clubul celor 12 cuvinte, care sunt următoarele ”mare, vapor, iubire, par, netulburat, infinit, om, suflet, copil, adancuri, carbune, cer”, le-am folosit într-un articol aniversar, dedicat surorii mele. La mulţi ani, omul meu drag, sora cea mai bună de pe pământ. Să fii binecuvântată cu tot ce e mai bun şi visul tau cel mai mare sa devină realitate. În tabelul găzduit de Eddie veţi găsi şi alţi participanţi la acest ”joc”.

Mărgăritare versificate

Dumnezeu nu joacă

18 august 201323 februarie 2017 Adriana13 comentarii

Dumnezeu nu joacă.

Nu joacă hore, sârbe sau ciuleandra;

Nu joacă zavaidoc, dar nici nu dă cu piatra;

Nu joacă zaruri cu Universul, cum Einstein credea,

Dar nici alba-neagra cu viaţa mea.

Nu joacă la ruletă destine frânte,

Nici leapşa nu joacă, nici chiar pe osânde.

Nu joacă nici fotbal, cum crede Becali,

Nu ţine păpuşi de sfoară, deşi păpuşarii

Îl ştiu, îl cunosc si-i cer ajutor

În fiece spectacol, cam pe mărimea lor.

Dumnezeu nu joacă nici chiar un sport de iarnă,

De vară, primăvară sau poate doar de-o toamnă;

Nu joacă nici flori, fete, râuri şi băieţi

Şi nici nu joacă ‘scunsea cu tine prin scaieţi

Nu joacă biliard şi n-aruncă săgeţi,

Poate de avertizare ca mai apoi să-nveţi

Ceva din jocul simplu, ce nu mai e doar joacă.

Nu joacă Dumnezeu. Dar oare ce-i o joacă ?

De-i joacă viaţa noastră, nu Dumnezeu o joacă,

Nu-mi este nici arbitru, nu apără vreo poartă,

Nu-ți suflă-ncet în minte cuvinte ca de pluș,

Dar nici nu fuge-ntruna lăsându-te la uși

Ce nu se vor deschide, parola de n-o ai,

Cu o vorbă de iubire dispar zavoare-scai;

Si vezi, din nou, doar fumul unor simțiri… ca-n joacă,

Puse-n suflete calde cum a făcut odată,

Lumină din lumină, lut fermecat și apă,

Născându-ne pe noi, punând, treaptă cu treaptă,

In fiecare lucru, din Cer și pe Pâmânt,

Acela-i jocul lui – Iubire, Om, Cuvânt.

Din orice joc faci parte, nu-l joacă Dumnezeu,

Mai bine prinde-n grabă cuvântul lui și zmeu

Să-l faci, cu grijă, să-nalti spre al Lui văzduh

O jucarie aparte – Iubire, Rugă, Duh.

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Prea mare, prea bătrână, prea serioasă

26 martie 201322 septembrie 2016 Adriana16 comentarii

De când mă ştiu am fost prea mare, prea bătrână sau prea serioasă. Chiar şi în pendulările singurătăţii mele am simţit aceste atribute ca pietre de moară. Mama m-a avut la 16 ani. Am fost un prunc normal de 3,3 kg şi 52 de centimetri, singurul moment când, cred, am fost atât de micuţă, încât bunică mea, săraca, se întreba întruna de o să facă ea om din mine sau nu.

Nu am fost un copil vesel, dar eram fericită în sătucul ăla uitat de lume şi departe de beneficiile omului modern. Am crescut, uşor derutată, cu două perechi de părinţi, recunoscându-i afectiv doar pe părinţii mamei. De neînţeles pentru tata care, oricum, îşi consuma frustrările fumând întruna şi boscorodindu-mă neîncetat:

–Tu-ţi America mă-tii! EU sunt tac’-tu, ai înţeles?

-Ba nu!, răspundeam eu cu o încăpăţânare demnă de admiraţie pentru cât eram de mititică, agitându-mă de parcă voiam a-i demonstra cât adevăr conțineau cele două cuvinte rostite apăsat.

O perioadă am scăpat de răbufnirile lui pentru că, între timp, se născuse sor’-mea şi aveau jucărie nouă în casă. Da! Dar „crescuse” şi mama, iar Sanda a reuşit să crească şi ea, lângă ei, într-o altă dimensiune şi viziune decât cea a unui „copil cu copil”, cum se întâmplase cu mine. Atunci am devenit „cea mare” şi aşa am rămas până acum.

Înţelegeam totul din mers, speculam slăbiciunile oamenilor, mă ţineam tot timpul după ei şi preferam oricând să stau cu un adult decât joaca de-a păpuşile. Ajunsesem să realizez că sunt capabilă să impresionez rapid prin cuvinte, deci să nu vă miraţi că atunci când vărul mamei mi-a tras o muştruluială zdravănă – mă murdărisem sau ceva de gen – i-am răspuns:„Nu mă mai certa! Auoleuuuu, inima!”, fix cum spunea bunică-mea la supărări. Nu aveam decât vreo trei anişori, pe puţin….

Nu a trecut multă vreme și tata a început o ceartă, neobişnuită pentru mine până atunci pentru că mă aflam în raiul satului, şi m-am trezit spunându-i sec, dar cu năduf:„Da, al dracului mai poţi fi tu, tătuţule!” Eh, de unde ştiam asta? Ghici? Şi tot atunci, când am văzut că nu înceta cu zgomotul ăla de vorbe, am luat făcăleţul din ligheanul cu mălai, ce-mi stătea alături, şi l-am aruncat înspre el cu toată puterea unui copil de patru ani. Asta n-o mai văzusem nicăieri, dar vedeam cum se întristau comorile mele cu nume de mamă și mamaie. S-a ferit tata, m-a ferit şi pe mine mămăița mea de vreo zgâltâială zdravănă, dar nu m-a mai putut feri nimeni de călătoria spre Braşov, vrei nu vrei.

„-Gata, e prea mare să mai stea aici! Nu auzi ce cuvinte folosește? Şi cum mai fac eu om din ea dacă toată ziua vorbeşte cu ”fă” şi ”marne”. O iau acasă!”

Atunci mi-a sunat în cap rău de tot „prea mare” şi, ca să-i arăt tatălui meu ce mare eram, am urlat până la Mizil: „Urâţilor, nu mă luaţi! Vreau la mămăiţa mea!”Mă învineţisem de atâta plâns degeaba. Trenul mergea tot spre Braşov.

Acasă, am găsit-o pe mama cu un copil frumos, mărişor, de vreun an. Insistaseră cei de la ţară, ceva vreme, cu ideea că la Braşov mă aşteaptă o surioară mica şi că e şi a mea. Aha, dacă e a mea înseamnă că e de bine. Dar ce o fi aia „soră”….că tot nu înţeleg?! Nu m-am obişnuit deloc. Mi se spunea să tac că doarme cea mică, sa nu mai cânt că sunt prea mare şi tot din acest motiv să am grijă şi de bondoaca din pătuţ. Nu pricepeam, defel, de unde atâtea privilegii pe „surioara” aia, ce venise de nicăieri şi de ce nu aş avea şi eu prioritate?! Dar n-aveam. Tata era tot timpul plecat, mama se străduia să ne crească, cum putea de una singură, iar eu acceptam totul în tăcere deşi adormeam cu gândul tot la „mămăiţa mea cea bună” şi la Tinca, mătuşa, dar și la raiul meu cu nume ciudat de ciori și coate, cu praf ce îmi devenise atât de drag și pe care îl găseam mult mai atractiv decât toate pădurile și iarba din prejur care păreau venite dintr-o carte de povesti, dar din care nu-mi citise nimeni.

Tata o dădea întruna cu faptul ca sunt „prea mare” şi că nu vorbesc corect. Culmea era că pricepeam ce spune dar nu voiam deloc să-i fac pe plac. După un timp, m-am întors în oaza mea de fericire şi am avut grijă ca atunci când venea în vizită să vorbesc perfect, să nu mă ia la Braşov.

„Prea serioasă” am reuşit să mi-l însuşesc începând chiar cu clasa întâi când, din cauza unui pojar, am reuşit să sar peste startul primelor zile de „boboc”. Am ajuns acolo, după vreo două săptămâni de absenţă, atât de bine pregătită încât am devenit repede bau-baul colegilor mai puţin silitori. Şi așa am rămas multă vreme. Chiar şi pe la douăzeci de ani, când am făcut cunoştinţă cu un domn, prezentându-ma „Adriana Staicu”, m-a recunoscut ca „bau-baul” de serviciu pentru fata (ce întâmplător îmi fusese colegă) celor la care stătuse în gazdă. Mi s-a părut „prea mult” mai ales că nu mă știam deloc strălucitoare ci cu un strop mai mult conștiincioasa, decat alții. Sunt însă convinsă că totul se amplifica și datorită firii mele introvertite și că păream a fi venit pe lume având corăbiile gata scufundate, încât orice noutate apărea în calea mea nu-mi mai părea decât încă o provocare pe care trebuia s-o trec, blazată și fără entuziasm. La polul celălalt era sora mea, care a știut mereu să fie, să râdă, să se bucure de fiecare etapă a vieții sale de parcă ea le inventa și era unica ființă ce descoperise copilăria, adolescența, primul sărut și iubirile absolute.

„Prea bătrână” am devenit cu timpul. Nemăritată fiind multă vreme, mi se părea mereu că timpul trece în defavoarea mea şi că devin depășită pentru o noua viaţă, o relaţie normală sau chiar pentru a înţelege ceva din tumultul vremurilor. Eram liberă de orice responsabilitate dar „prea bătrână” pentru a înţelege mersul lucrurilor şi pentru a fi un om comod altora. N-am fost. Am realizat ca sunt cum trebuie sa fiu doar în relaţia cu soţul meu……

Acum acest „prea” a devenit inutil. L-am înmagazinat împreună cu toate amintirile mele, pentru că nu mai sunt decât „cea mare” pentru mama mea, serioasă când e cazul şi bătrână, probabil, voi fi când toate astea vor dispărea şi nu vor mai rămâne în cutiuţa timpului nici măcar într-o zvâcnire.