În mine nu-i vreme brumărită şi rea
Nu cred in copaci fara frunze in toamna mea
Cred in rodul bogat şi gutui aromate
In must şi magiun şi in prune coapte
Cred in focul din sobă fără grija facturii
Şi in noiembrie cald dinaintea furtunii.
Cred in toamne ce seamănă a primăveri nesfârşite
Le prefer inzecit unor ierni troienite.
Dar afară-i și brumă și copaci desfrunziți
Vijelie și aer zgribulit ca de-arici
Este ploaie măruntă ce vorbește de-amor
Tufanele ascunse printre frunze-covor
Poezia-i si afara, dac-o simti, esti ales
Dacă nu, vinovat nu vei fi pentru ce ai cules
De prin juru-ți, firesc, doar uitând de decor
Toamna-i muza vreodata, însă tu esti actor
Ce primeste scenariul și il joacă cum vrea
Pe o scenă, afară, sau în camera sa.
(….versuri dintr-un microbuz intarziat, într-o vacanță așteptată și consumată deja)
De voi greși din nou, voi mai gasi iertare?„-
mă-ntrebi și-ți simt în vorbe însângerate răni
și-un soi duios de gânduri ce mor de nerăbdare:
Un început de-ar ține an de an,
ar fi preludiul cel visat de mine.
Dac-ar dura o vreme doar, din plan,
din planul vieții, să-nțelegem bine,
m-aș bucura de el cu fiecare clipă
și-aș aduna-n albumul cu frânturi
tot ce-am greșit, iubit, dorit, și c-o aripă
de gând bun le-aș ocroti cu rugăciuni.
De vom greși din nou? Ce întrebare!
Cei buni și dragi ne vor ierta mereu,
Iar restul va ramane a vieții întâmplare,
Căci de nu pot ierta, nu-i pot convinge eu
Ca a ierta e un început de drum
Mai bun.
