Nu sunt vorbăreață din naștere, nu am fost mereu convinsă că pot spune ceva deschizând gura cu mai multă îndrăzneală.  Prefer să ascult. Mă așez, oriunde aș fi, pe lângă cel mai vorbăreț și mai fascinant personaj și sorb fiecare cuvânt cu atenție, cu lăcomie ca și când mi-aș dori să-mi rămână prietene mai multă vreme. Ele, cuvintele, ce credeați? Mi-aduc aminte de vremurile de dinainte de 1989. Vorbeam toți puțin, pe șoptite, de frica unui bau bau imaginar cu care ne obișnuisem atât de tare, încât chiar credeam că va veni, de undeva din spate, te va bate pe umăr și-ți va spune încruntat: „-Te-am auzit!”

Asta nu însemna că nu aveam nevoie de repere, de interacțiune, de comunități care să ne inspire, să ne îndrume, să ne așeze. O vreme ne-au fost suficiente cărțile, apoi ne întâlneam la vreun ceai dansant, în care toți se pupau și adio discuții. Mai mergeam la niscai cercuri literare, la bibliotecă, dar participai la un veșnic monolog care te adormea și nici nu-ți răspundea nimeni la întrebări nepuse. O vreme ne-a îndulcit Păunescu și al lui Cenaclu, dar era mai mult o redescoperire a nevoilor sufletului decât o vindecare a lui. Mă topeam prin alte arderi, în vreun film al vremurilor ce semăna a Liceenii sau Declarație de dragoste. Sfârșeam acumulând și mai multe întrebări.  Și singură nu reușeam să-mi răspund. Deloc. Lumea  îmi era străină, izolată, aspră.

După Revoluție  subțiam bugetul familiei pe grămezi de reviste. În ele găseam o lume, mi se răspundea pentru prima dată, încercam să-mi formulez fraze și descopeream cuvinte la care doar visasem. Nesiguranțele mele se îndulceau, mă simțeam parte dintr-o comunitate ce avea nevoie unii de alții, de experiențe asemănătoare sau  diferite care să ne întregească.  Nu însemna că nu suntem întregi, ci că aveam bucăți lipsă și puzzle-ul părea știrbit, ros pe margini. Dar tot n-am vorbit, n-am scris, nu am trimis nicio scrisoare proprie. Nimănui. M-am risipit prin cercuri în care subiectele se împrăștiau ca argintul viu, iar greșelile îmi erau arătate cu degetul ca în povestea „ Să nu uiți, Darie!” Comfortul dispărea ca prin farmec și lumea tot nu o găsisem. Ascultam, încă ascultam și căutam.

După o vreme am găsit internetul, iar aici haosul părea să mă cuprindă în mreje, de peste tot. Mă aduna azi, și mă pierdea mâine în teritorii minate. Comunități întregi de oameni deveniseră forfota amiezelor mele, liniștea cafelei sau desertul vinovat de seară. Azi, deja, e un complot total între bloguri, facebook, site-uri de orice fel și cuvinte. Cuvinte care deja se scriu. Pentru prima dată nu mai vorbesc doar despre mine în mintea mea, despre femeile din mine surghiunite în turnul tăcerii.  Cu blogul mi-am dat drumul imaginației, am primit semne pline din  jur, am găsit oameni care să îmi amintească ce căutasem. Apoi ramificațiile au devenit ca un păienjeniș. Depinde pe care ramură ai fi fost curios să pornești. Și iată-mă în plină expediție într-o comunitate în care  pot vorbi și mă pot auzi, cu vibrații  calde și cu îndrumători  ce-ți pot sugera, la doar o atingere de taste, drumuri noi.

                                                            DARE. CARE.

„-Bineînțeles, veți spune, sigur, un alt loc doar pentru femei, pentru nevrozele și depresiile lor, pentru milionul de griji făcut degeaba, pentru exuberanțele lor nestăvilite și alintăturile de ocazie!”

Nimic mai greșit, poate doar o lume mai la îndemână, unde una ca mine sau unul ca tine are ceva de spus, nu doar de ascultat. Și poți fi tu cel ce se aude prin cuvinte. Strigi tare: ”Sunt aici și vă vorbesc despre fluturi! Nu știți care sunt? Sunt fluturii tăcerii mele! I-am lăsat să zboare. Sunt liberi și cuminți. Se întorc la matcă cu doar un fluier. Doar că prind pe aripi răspunsuri – ”Dare. Care„

Mi-e lumea la un pas distanță spre șoapte libere dar explozive, spre susur de cuvânt îndrăzneț, spre  un tărâm  cu vibrație colectivă. Îndrăznesc să  vă conving că merită să accesați noul site care ieri și-a făcut apariția strălucitor, on line. Acesta nu e un articol publicitar ci doar informativ. Cristina Lincu, câștigătoarea unei ediții Superblog, mi-a vorbit prima dată despre el. Tot ea ne invită să ne lăsăm acolo poveștile, întrebările și, de ce nu, răspunsuri pe care le-am aflat de la viață și inimă prin oameni și de la oameni.  Poate există și alții la fel de introvertiți ca mine. Citindu-i soțului meu ciorna articolului m-a întrebat mirat: ”-De când ești tu doar o ascultătoare și nu cea care vorbește? Îmi pare rău, dar nu te recunosc în descriere!”

Evident, dragul meu, că nu mă recunoști! Evident! Vorbesc despre mine, cea din trecut, necizelată de vremuri, întâmplări și frământări. Acum sunt Povestitoare, sunt omul care se folosește de simțuri, de cuvinte scrise sau vorbite, care face mereu analogii, se leagă de bulgărele de informații culese și-l rostogolește în mulțime. Mai mereu se lipește de el încă o bucată din lume. Acum îmi rostogolesc  cuvintele mai ușor, dar mereu voi spune că nu e nevoie  sa faci asta singur, ci ar fi preferabil să fii îndrumat, sfătuit, direcționat, informat, înveselit, amețit și încântat cu răspunsurile altora ce au acumulat deja lucruri de valoare, lucruri de care, poate, ai nevoie. Vă invit, așadar, să vă rostogoliți curiozitatea prin site-ul cel nou chic elite, Dare. Care. Nu e încă un site pentru femei, ci o comunitate din care poți face parte. Îndrăznește!