Mi-e somn. Vreau să uit şi să iert, să dorm şi să iert, să plâng şi să uit de ce plâng. Mi-e somn. Mă rătăcesc pe drumul pernei mele, unde mi-am aşezat capul spre odihnă blândă, dar dureroasă. Pleoapele sunt grele şi mă strigă să le las să cadă singure, ca o cortină grea de catifea peste drama minţii mele. Da, da! A minţii! Pentru prima dată plâng cu creierul, cu mintea trează, cu neuronii activi şi atenţi, cu inima strânsă şi dusă într-un colţ de lume pierdută. Mâinile caută în gol prelungirea fiinţei mele. Ce vorbesc? Mâinile caută ceva, aşa, instinctiv, ca într-un gest reflex, deşi de ceva vreme nu ştiu ce caută. Mintea mea e un peron de gară. Gară goală, unde nu trece niciun tren, unde au rămas pereţii unei clădiri roşii, cândva perfectă, acum plânsă şi bătută de vânturi, fără ferestre şi uşi, pe unde poate trece orice gând…atât e de liber. De ce gară? De ce pereţi roşii? De ce gol? Hmmm…
„Cândva, am fost o tânără fată ce mă născusem din dor şi din iubirea vie a unor oameni simpli, de la câmpie, a căror singură avere era o căsuţă de chirpici, un petec de pământ şi un cal sur ce părea a fi desprins din poveştile pe care mi le spunea baba Rada, bătrâna la care mă lăsau ai mei, când plecau cu treabă. Greul vieţii se împletea în spicele de grâu ale verii, în ruginiul viei, în caişii înfloriţi şi în focul din soba pe care dormeam noaptea, în iarnă. Podoabele acestea binecuvântate îmi înfloreau pe chip anotimp cu anotimp, până când m-am trezit codană cu gânduri vinovate dar simple, cu dor de ducă şi visare în ochi şi în minte. Lacrimile îmi curgeau din senin şi nimeni nu înţelegea de unde aveam această fierbinţeală ciudată în trup. Vorbeam de munţi şi de păduri nevăzute, vorbeam de nori şi furtuni, vorbeam de un om ce avea să vie la noi şi îmi va schimba viaţa. Atât de des aminteam despre asta încât toţi se obişnuiseră cu poveştile acelea, pe care le credeau o scornire a minţii.
Într-o zi, pe miriştea de lângă calea ferată, unde eram trimisă cu singura capră ce o primisem moştenire de la baba Rada, când s-a dus de pe această lume, opri o căruţă cu lemne de vânzare. Se întâmpla des să vină cei de la munte cu astfel de oferte, aşa că nu mă miră prea tare. În căruţă era un om, între două vârste, care atunci când dădu cu ochii de mine, aproape că scăpă hăţurile din mână: „Pe tine te cheamă Gherghina, nu-i aşa? Nu te speria, dar te ştiu! Şi nu mă întreba de unde, că nu pot spune!”Inima îmi bătea cu putere şi fără să spun vreun cuvânt am încercat să mă depărtez, tot privind cu teamă în spate.
Nu au trecut câteva zile de la întâmplare că, în sat, apăru acel căruţaş cu un flăcău frumos şi cu un petec de hârtie în mână. O căută pe Gherghina şi mă găsi ţesând preşuri pentru casă, la războiul de pe sală. Erau oarecum fâstâciţi dar până la urmă îşi luară inima în dinţi şi îmi spuseseră că flăcăul, de ceva vreme, îşi tot visă aleasa, într-un sat de câmpie, unde e o livadă de caişi şi o capră cu un corn retezat. Şi ca totul să fie şi mai ciudat îmi arătă chipul pe care băiatul îl desenase pe hârtia îngălbenită, culeasă dintr-un caiet vechi din casă, pe care iscălise un nume: Gherghina. Am ridicat ochii şi am văzut cum furtuna se apropia de casa noastră şi, în clipa aceea, am ştiut că vorbele ce mă frământaseră atât de mult timp, aveau să se adeverească.
Ne privirăm în ochi o vreme, vorbeam în tăceri, în lacrimi şi surâsuri timide, fără vorbe şi fără promisiuni, fără întrebări şi fără atingeri. Capra fără corn, trecu pe lângă noi, parcă pentru a arăta că totul e aievea. În puţin timp îmi luam zestrea, urcam în căruţă şi plecam în necunoscut, într-un sat de munte cu pădure şi ape repezi. Ne-am mutat repede lângă gară, într-un canton de cărămidă roşie cu muşcate la ferestre, iar povestea noastră deveni una banală, simplă, fără evenimente. Eram ştiuţi în sat ca oamenii ciudaţi ce au împărţit şi împărţeau un destin, o fantasmă devenită realitate, o dragoste vie ce rămăsese fără cusur până când am plecat, pe rând, în lumea drepţilor. Cantonul a rămas în paragină şi încetul, cu încetul, totul se degrada, până când vântul uitării şi al amintirilor începu să circule prin cotloanele umbrite şi ude de lacrimi din cer. Lacrimile noastre. Pe un perete rămăsese petecul de hârtie înrămat din care zâmbea o fată tânără ce visă cândva – o dragoste”.
Pe acolo trecuseră şi ale mele, într-o poveste încurcată, fără logică, dar care îmi bântuia mintea, făcând-o să poposească puţin, să caute, să înţeleagă şi să spere că semnul i se va arăta mai repede. Doar că, din visul realităţii imaginare, pe o pernă, cu ochii grei …visul adormea din nou. Mîine ar putea fi doar o scuturare de gând, o sprânceană ridicată şi o părere simplă: oare cine se plimbă prin cotloanele imaginaţiei mele? Ce fantasmă? Ce poveste? A cui?
Nu ştiu dacă cineva va răspunde, dar eu aş răspunde atât: o dragoste!
