Tristetile trec, se rotesc anotimpuri,
cuvinte rămân, aici în răstimpuri,
tinerețea-i ca visul frumos dintr-o toamnă,
ești cuprinsă de gânduri, tu, prea tânără ..doamnă;
şi cad frunze ce par doar cuvinte din tine,
le ridică doar vântul, le trimite spre mine,
le primesc şi iţi zic să te bucuri de toamnă,
esti frumoasa şi calda, mult prea tânără…doamnă…
Dedicație specială pentru o păpădie dragă, făcută cu vreo doi ani în urmă
Când un subiect cu numitor comun are fiecare suflet prins în el, s-ar putea naște milioane de povești. Câteva ar semăna între ele, ca atunci când tragi cu ochiul la foaia de extemporal a colegului de bancă. Unii ar adăuga o notă de umor, alții ar pune ceva scris cu creta, câțiva și-ar aduce aminte cum era moda vremii, ar mai fi și cei care ar scrie despre amoruri naive, dar dacă ar avea un personaj comun, eu sunt sigură că l-ar zugrăvi în cuvinte asemănătoare. Sclipiciul fiecăruia ar face diferenta și ar îmbogati personajul, după caz și legăturile avute.
Căutând pe internet ceva care să ateste această veche localitate, am fost uimită să nu găsesc prea multe, așa că atașez ceea ce se vede ca martor tăcut al cuvintelor mele
Satul, în care mamaia si tataia m-au ținut să devin omuleț potrivit pentru orașul meu, se numea Cotu-Ciorii. Cât am mai plâns eu pentru acest nume drag, căci mie îmi părea denumirea perfectă, iar pentru cei care aveau mereu cârcoteli și râsete înfundate nu însemna decât că cioara n-are cot. Așa, și ce dacă râdeau ei de mine, eu tot mirosul prafului îl aveam în nări ca pe cel mai bun parfum, iar aerul sătesc nu însemna altceva decât că sunt acolo unde trebuie sa fiu?! Parcă văd prunii de pe șanțuri și mărul dulce de la baba Ioana, valea cu apă mocirloasă unde se înghesuiau cârdurile de gâște să-și hidrateze penele ce vor ajunge, cîndva, în perne de cucoane. Nici acum n-am deslușit misterul cârdurilor. Erau în tribul fiecareia cate 20 de înaripate, cu mama gâscă, gâscanul ciupitor și puiuții care nu-mi păreau deloc puiuti, căci arătau zdraveni ca o orătanie cu vechime. Bre, dar cum știau ele sa nu se-ncurce cu celelalte, cum de nu voiau să se adune, toate, ca-ntr-o manifestatie, și făceau fine culoare de departajare? Cum știau sa se-ntoarcă singure, fix, în curtea unde își făceau somnul de frumusețe? Eu puneam seama pe salcia de la poartă. Sigur, ea era semnul nostru.
Doamne, cât iubesc sălciile! Le ador! Cum foșnesc ele în anotimpuri cu ștaif, cum se unduiesc și se alintă, cum strigă doruri în frunze tăioase și subțiri, cum se apleacă și se ridică în balet inedit, indiferent de spectatori știuți și neștiuți, cum le iese sincronul, zbaterea, nemișcarea.
În satul salciei mele a venit toamna iar, și a adus aminte de alte toamne calde pe când nu știam că se cheamă astfel. În satul copilăriei mele n-am prea prins începuturile școlii. Eram prea mică, până la cei șase ani, să-mi imaginez că gălăgia de pe drum, din jurul prânzului, nu e făcută de gâște și nici de alte viețuitoare, ci erau copii zglobii, care-și trânteau ghiozdanele și se alergau a bucurie pe ulițe, în timp ce se grăbeau, și nu prea, spre strachina cu ciorbă ce îi aștepta acasă.
Dar dacă de școală nu auzisem prea bine, de învățătorii satului…. da.
Ei erau stâlpii, erau respectul, admirația și exemplul de urmat pentru fiecare om al locului, indiferent de cât de mult le-a plăcut cartea sau nu. De domnul Nelu și doamna Bița știam ca despre două icoane vii la care te inchinai cu un „buna ziua” si primeai, bonus, în răspuns, și o sprânceană ridicată într-o curiozitate firească ce-ți pecetluia, pe loc, viitorul. Tovarășul Nelu sau tovarășa Bița? Haida, de! Reușiseră, când toti eram asezati în griul vremurilor, sa nu-și însușească termeni care nu li s-ar fi potrivit niciodată.
Nu știu dacă Dumnezeu le-a dăruit înfățișarea potrivita datorita rolului pe care l-au avut in acel sat sau ei au pus pe chip și statură, acea nuanță de sfintenie si eleganta, in acelasi timp. Rafinati, discreti, cu voci inconfundabile, erau emblema intelectualului perfect, a dascălului care nu-și uită elevul și care știe cum sa îl determine să-și aleaga drum bun. Ei au fost simbolul iubirii acestei profesii minunate, și al devotamentului față de tot angrenajul acesta, simplificat prin cuvântul școală.
Domnul Nelu fusese directorul școlii multa vreme; Doamna Bița învățătoarea cu chip senin, curat, cu voce domoală si ferma. El, înalt și falnic, precum un brad, îmbrăcat mereu într-un costum gri; dumneaei..ca o regină neîncoronata a literelor din abecedar; oameni care și-au trait bucuriile si tristetile în același crez. Nu cunosc om sa nu fi fost îndrumat, la nevoie, de către aceștia. Ei erau cei care îi ajutau să redacteze, cum se cuvine, vreun act, sau vreo petiție scrisă, și nu se sfiau să sugereze că studiile trebuiesc terminate, acolo…… unde observau urme de abandon. Cumva.
În timp, au reusit, printr-un firesc desavarsit, sa ramană, satului, Dascălii Perfecti, istorii vii, care si-au intins aripile peste acel Cotu-Ciorii, în ocrotire și grija. Au dat altă semnificație cuvântului respect, au dat alt înțeles cuvântului valoare, și au arătat că modelele sunt evidente, nu create artificial.
Acum, au flori la cimitir, iar cel mai tare m-a impresionat cand, pe Facebook, una dintre fetele tinere, care i-a avut exemplu in viata, și-a pus, la moartea doamnei Bita, doliu ..ca avatar. Poate n-o fi cel mai important amănunt, dar e o ducere în prezent, pentru ca acei oameni i-au fost indrumatori și mamei, in anii ei de scolar, iar daca in vremurile in care ne fura alte exemple si alte lucruri importante, o fata tanara nu uita ce a insemnat Doamna pentru sat, mie imi pare mai mult decat minunat.
Din păcate, nu pot pune descrierii lor multe nuanțe, poate doar cei care i-au cunoscut cu adevărat să adauge unele în plus. Pentru mine au fost mereu uriașii cu povești, oamenii cei mai respectati din sat, ființele care au știut mereu sa rămână, și atunci cand n-au mai fost in exercitiul functiunii, Domnul Nelu și Doamna Bița, Dascălii Eterni.
Salciei i-am prins, în frunze, gândul acesta. Să-l ducă, peste tot, ca un vuiet; sa intre în fiecare căsuță de pe ulițe și să facă alte frunze a foșni; să trimită gând de aducere aminte și recunoștință și să se oprească acolo, între cruci, vorbind de toamnă și șoptind încet – mulțumim. Gând bun în eternitate!
***
foto primită de la Gabriela Ilieș, cea care atunci când întâlnește o poartă deosebită îmi trimite gând bun, cunoscându-mi pasiunea
Mulțumiri tuturor
celor care ne-au ajutat
să devenim
și care au deschis
poarta spre viitor!
La mulți ani, de ziua dascălului, tuturor celor care își fac meseria așa cum știu și pot! Mulțumesc celor care mi-au fost îndrumători, chiar și celor căror nu le-au trebuit diplome în acest sens. Las semn o discuție, din dimineața aceasta, între mine și un om care mi-e drag și care îmi deschide mereu porți de bunăvoință și cunoaștere, prin care as vrea sa arat ca niciodată nu știi de unde mai apare un dascal bun, in timpuri cand crezi ca acest lucru nu mai e posibil. Si inca putem creste și imbatrani …ușor:
