Mărgăritare-profil

Fluturi negri, pietre și dor de mama….

Lumea strigă, strigă ușor în capul meu: „Vezi că ai uitat! Coboară! Unde te urci? De pe stânca aia cad pietre!”

Nu văd nicio piatră, stânca e tot acolo, mă privește rece, adunând mușchi jilav și decor viu de melci umblători.

Cad pietre? Le-oi fi dizlocat cu gândurile negre dintr-un coșmar răzleț. Se făcea că..

-Ei lasă, nu mai povesti. E la fel ca orice alt coșmar, iar în final răsufli ușurat….

-Știi, eu nu..

-Daaaa, sigur! Tu nu! Tu visezi fluturi care îți zbârnâie la urechi și ăla e tot coșmarul tău, nu?

-Nu! Am gând de …mama. Mi-e cam dor, iar azi noapte am avut mai mare nevoie de ea ca niciodată. Sunt obosită de gânduri, de cuvinte, de toate scamele negre așezate printre celule care au avut nițică zbânțâială în plus, de o vreme

-Aha, și brusc ai capitulat? Dai și tu nițel din coate, o dată la 13 ani și gata, obosești!

-13 ani? Ce contabilitate ții?

-Una reală! Calculează și tu.

-Imi pare rău, matematica o fi ea poezie dar nu în mintea mea, deși aritmetica simplă…? Știu și eu? Tot nu mă prind la ce te referi?

-La pietrele care cad, lasă-le acolo! Sunt pietre cu rost. Ce ai fi vrut să fie? Nisip?

-Mai bine du-te și mulțumește stâncii că te păzește și îți aduce atâta energie pozitivă de nu vei reține niciodată ce fluturi negri vor zbura prin coșmarurile tale de noapte. Iar pe maică-ta… sun-o! Acum!

-Alo, mama?

-Da, fata mamii, ce e cu tine?

-Nimic, mamă, dar oare sunt prea bătrână să-ți povestesc despre pietre grele și fluturi negri din somn adânc?

-Te iubește mama, hai..te aștept acasă și alungăm împreună orice gând rău!

-Ce gând rău, mamă? Nu mai am niciunul..

-Mamă?

-Da, fata mamii?

-Să-mi spui dacă ți-e grădina în floare și dacă e ștevia crescută…

-E, mamă! Hai, îți face mama povești noi, iar tu le vei transforma în fluturi  colorați. Vrei?

-Vreau, mamă!

Azi nu mai sunt bătrână, azi așez pietre, sărut stânci, sărut mâna mamei mele și trimit fluturi și ramuri de corcoduș înflorit către voi! Nu mă întrebați de ce azi. Așa simt…

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Drogul dragostei

Domnul doctor, denumit Doctorul Dragoste – datorită delicatelor direcţii dobândite din doua desene despre dorinţă –  doreşte deschis dosarul, descris destul de dubios de doi domni doctoranzi. Desluşind dogme diferite, dar descumpănit de desişul documentelor din dosar,  drămuieşte două dimineţi diferite, de desprindere din dansul datoriei de doctor. Deduce, din declaraţiile defăimătoare, daunele dobândite de deformarea decretului dat;  domnii doctoranzi demonstrând defect definiţia dragostei dăunătoare. Desenul de dragoste din dosar demonstra dependenţa decentă, destupată. Depresia din dragoste deriva dintr-o deprindere dereglată, datorită dominaţiei dorului deturnat de devalorizarea dragostei dozată diferit.
Depoziţia dădea drumul doctrinelor documentate destul, deturnând divinizarea dincolo de Dumnezeu. Dispreţul doctorului depăşea divergenţele; desaga documentelor devenea dinamită, dar dimensiunea dosarului dispărea datorită dilemelor. Dicţionarul dragostei desenat de doctor devenea dezbătut doar din discriminare. Datoria devenind dispozitiv descuamat de diferenţele dintre doctori. Dragostea demonstrată dobândea domeniu domesticit de dorinţe drepte, dornice de desert duminical, de drog dual; duelul dormind  dincolo de drame, dincolo de dogme, dincolo de dozări de dispreţ. Doar discipolii dragostei dărâmau domeniile delimitate de dirijori dubioşi. Doar dragostea devenea dopajul dominant, distincţia dorită de dicţionarul doctorilor de dragoste.
Despre dragostea din documente doresc dezicere, dar dragostea dobândită de drag dă, dincolo de despicare de doctrină, drog demenţial. Drogul dragostei.
doctor
Drogul dragostei, dar de dar..

 

Textul e înscris în duzina de cuvinte din cadrul clubului psi, şi în tabel veţi găsi scrieri mai inspirate decât aceste „d”-uri care s-au vrut poveste, nu înşiruire de cuvinte.

 

Mărgăritare pentru EI

Mi-e dor de tine, tată!

Mi-e dor de tine, tată! Nu-mi vii în vis, nu mă mai ştii, nu vrei să treci măcar în noapte în clipe de răsfăţ? Ce te-aş mai ţine în poveşti cum îţi plăceau odată, tată! De ce n-apari măcar în steaua ce-o văd noaptea la fereastra mea, şi-mi spune timid că eşti tu? Şi că mă aperi de sus, că mă vezi, că-mi simţi tristeţea, tată!
Credeam că visele ni le dă Dumnezeu să mai simţim cumva, parcă aievea, aripi de îngeri, atingeri de om drag plecat de tot pe tărâmuri de unde nici dorul nu vine singur. Şi pe-ăla mi-l trimite Dumnezeu. Deseară voi sta iar la geam cu fruntea lipită, cum ştii tu, ca şi când ţi-ai pus obrazul lipit de obrazul meu. Nu plâng, tată! Nu plâng de mult! De când mi te-ai arătat vesel şi împăcat. Şi nu mai plâng de când lumea mea e mai puţină fără tine.
De ce să plâng? Mai bine mă joc. Mă joc pe seară cu steaua ce luceşte pe cer şi-mi închipui că eşti tu. Când te-ascunzi după nori, îmi spun că pleci să mai aduni poveşti, de acolo, de la Dumnezeu. Când sunt multe  stele pe cer te cred la un bairam de noapte. Ce le cânţi, tată? Romanţe sau şansonete? Mie cântă-mi cântecul ăla rusesc de mă făcea totdeauna să plâng. Nu, acum nu plâng! Ai o idee fixă că voi da apă la şoareci! Nu ţi-am spus că mi-e dor? Păi, să irosesc bunătate de seară cu lacrimi?
Să vii în visul meu astă seară… tată! Dacă vii, îţi voi spune tot ce nu mai ştii de când ai plecat. Cum? Le ştii? Pe toate? Hai, măi… tată, că ţi-o fi lăsat Dumnezeu şi ceva nespus în joaca asta a voastră! Cum? Dumnezeu nu se joacă? Iartă-mă, tată, … dar parcă tot aș crede că te-a luat să-i fii stea în jocul lui de-a vesnicia, pe cerul uitat al vieţii şi al morţii. Cum? Tu eşti doar stea căzătoare? Şi atunci cu ce stea mă joc eu seara de la fereastră?  O fi Dumnezeu!
Ştiu, ştiu, Dumnezeu nu se joacă; nu joacă viaţa nimănui, şi nu cerne prin sită …praf de stele. Nici chiar de stele căzătoare. Dar dacă nu se joacă, roagă-l tu, tată, să mi te-aducă în vis, aşa… ca într-o joacă,  o singură joacă, măcar o dată!
Mi-e somn, mă duc …să te visez…tată! În stele!
Eu am stele pe pământ şi în cer. Pe una mi-o odihneşte Dumnezeu. Pe celelalte le are în grijă şi le face să strălucească mai tare. Cum să separ amintirile…dacă mi-e dor?

imagine

 

Mărgăritare versificate

Dor în cascade ispititoare

Cascade de dor agăţat
De candelabrul
Din tavanul iubirii
Plecată în croazieră
Cu vasul întâmplării
Mă cuprinseseră, nepotrivit,
În ceas de seară,
Când sărutam mâini
De fată blondă,
Rătăcită voit
Pe puntea aventurii de o zi.
 
Clipeam încet şi des,
Cu nesiguranţa omului pierdut
Într-o amăgire străină de mine,
Străină de tine,
Străină de noi.
 
Pe frunte,
Îmi apăruseră cele doua linii
Ale tale,
Pe care le-ai găsit într-un joc
De amor
Şi le-ai botezat
Cu numele noastre.
 
Ele au fost, acum,
Primele semne
Că, încă, eşti aici,
Mă porţi în tine,
Şi  mi-e tare dor.
 
Dar……am fugit!
Să-l agăț într-un cui…ispită.
 
Uneori, nici candelabrele tale
Nu îmi luminează dorințele.
Ce să fac dacă sunt doar fum
Și mă ghidez după iluzii?
 
Poate mâine va fi altfel!
Poate…
Până atunci, îmi port pe frunte linii și….cucuie..

(Seductia…lui, păcat dulce)

dor