Mărgăritare versificate · mărgăritare-jucării

La fără douăzeci

La fără douăzeci se schimbă tura,
De la jumate o schimbi în gând,
Zece minute-s de-o țigară,
La fix, numeri copacii fluierând;

La fără douăzeci cureți cartofii,
De la jumate amâni orice idee,
Îți faci decor zece minute roșii,
La fix, deja ai totul așezat sub cheie;

La fără douăzeci ai bea ceva,
De trec zece minute te ia somnul,
Te învârți și gheața se topește în pahar,
Dar fix atunci ai rendez-vous cu.. domnul.

La fără douăzeci e un pretext,
Nu ai rutină sau program stabil,
În haos te descurci precis și atent,
La fix, să dovedești deja ce știm:

Că timpul pare cât secunda în plăcere lină
Și cât o lună când se scurge în rutină.

 

sursa foto – internet

 

….din ciclul poezii- jucării, cu drag de voi și speranța că vom avea mai mult timp pentru bucurii mărunte și la îndemână.

 

 

Mărgăritare-profil

Depărtătorul de coaste

Depărtătorul de coaste

Nu te chinui! Nu mă ştii, nu mă afli uşor, nu poţi pune diagnostice efemere fără să vezi, cumva, cauzele derapajelor mele. M-am închis în mine, undeva la douăzeci şi unu de ani, când viaţa era la început de drum matur şi la sfârşit de copilărie absurdă, fără griji şi responsabilităţi mari. Doar că, nu ştiu cum, începutul a devenit sfârşit. Brusc. Fără avertisment, fără semnale vizibile, încurcându-mi toată fiinţa dintr-o evoluţie normală. Şi atunci, am început să experimentez situaţii, am început să vreau să ating normalitatea. Doar că normalitatea fugea de mine într-o gaură neagră de unde nu o puteam scoate sub niciun chip. Scoteam rămăşiţe din mine, din ziua de ieri, rămăşiţe de întâmplare ce se voia derulată,  poate, poate, aşa, s-ar fi putut regiza altfel. Nu era chip. Rămâneam pe gânduri, cu ochii trişti, pironiţi în gol,  ca un nebun ce priveşte flăcările unei sobe primitive de lut ars, ca şi când toate himerele lui s-ar fi jucat pe tăciuni aprinşi de dureri şi focuri nedomolite. Între minte şi suflet a câştigat întotdeauna cel dintâi şi a suferit cel de-al doilea. Şah-mat! Joc pierdut din start. Nu poţi lăsa puterea minţii să-ţi facă knock out toate simţurile şi tot din cauza ta să îţi simţi inima înghesuită între coaste, ca şi când o exilai cu forţa, pentru a nu mai simţi nimic. Nu era de mirare că păream un mort viu, umblător, cu faţa inexpresivă, bifând întâmplare, după întâmplare fără ca efectul să fie demn de băgat în seamă. Gesturile din jur erau insuficiente să trezească ceva, din gândul amorţit al inimii strânse. Sângele se scursese de mult din ea şi lichidul fierbinte, ce pompa, era doar materie vie, celule cuminţi ce-şi făceau treaba, anatomic vorbind.

Multă vreme m-am întrebat ce aş fi avut nevoie să o pot scoate din locul în care se înghesuise cu bună ştiinţă? Mulţi alţii au slobozit aceeaşi întrebare, fiecare în stilul lui: unii agresiv, alţii anemic, unii miraţi, acuzatori sau chiar dispreţuitori. Nu s-a găsit niciunul să-şi folosească iubirea ca un depărtător de coaste spre muşchiul dătător de viaţă şi simţire. Sincer, nici nu aş fi vrut. Aş fi intrat, sigur, în colaps şi cred că aş fi suferit un atac de cord, măcar la nivel afectiv. Nu eram pregătită să dau şi să primesc nimic. Şi totuşi, să tot fie vreo zece ani, cu fiecare an plus peste, de când mâinile unui om bun, cu chip solar, mi-a acordat un ultim prim-ajutor şi a folosit cel mai elegant depărtător de coaste spre inima mea – iubirea.  Dar a uitat ceva, a uitat să sigileze locul. L-a lăsat aşa, fără sutură ca, din când în când, să picure din mine toate neputinţele şi răfuielile cu viaţa şi să ştiu că durerea nu poate fi iubire, ci doar amăgire. Eu, în schimb, am aflat,cândva, că numai rănile dor, nu şi cicatricile şi că nu am nevoie de experimente, ci de continuitate. Ştiu.  Sunt pregătită pentru cicatricea vieţii mele de multă vreme, deşi depărtătorul meu de coaste îl păstrez cu grijă şi drag, ca ceva rar şi unic, ruginind în iubire.

departatorul de coaste- iubirea lui
departator de coaste- iubirea lui