Mărgăritare versificate

Nepotriviri

Nu trăiesc viața nimănui,
Nu merg pe drumuri bifurcate,
Nu-mi plac stăpânii de idei,
Nici sclavii lor, cu mâini legate.
Nu-mi place să rămân la sfat
In locuri unde nu-s dorită,
Sunt om cu totul demodat
Când este vorba de risipă;
Risipa timpului, e clar,
Ca despre el e vorba-n frază,
Mai bine în lume sa dispar,
Să-mi caut ca reper o rază
De soare. Şi mi-e de ajuns,
Caci in el este Dumnezeu,
Și tainele de nepătruns
Din felul tău, în felul meu.
”-Doamne, la tine azi sosesc,
Spunea deunăzi o pildă,
Vreo cinci atei! Ce să le zic?
-Că nu exist. Și-or s-o înghită!”
Nu cred decât ce simt, cumva,
Ca bate-n mine cu putere,
De nu e și părerea ta,
Nu spun decat la revedere.
Nu voi convinge, nu mă lupt,
Nu sunt deloc revoluționara,
Vreau însă acuma să îmi duc
Nepotrivirile la bară
Să judece un tribunal
Unul banal, dar potrivit,
Să dea verdictul cel final,
Să fii iar liber, nu mințit.
Și-ncet sa te asezi la drum,
Cu cine vrei, chiar de veți tace,
Spre locul unde te simti bun:
Vei ști ca esti și te vei place

o-zi-cu-armonie-si-liniste-sufleteasca_40d555517d07ad

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Punct și de la capăt

Punct și de la capăt, ar fi o idee de început perpetuu, dar suntem mult prea ocupați să continuăm, să mergem pe drumul cu ecou sau fără, doar pentru că ne e comod și ușor.
 Însă, când descoperi că strigi atunci când taci, nu te mira prea tare! Ai făcut-o și ieri, când pe pietrele albe cu dureri scrijelite de vreme ți-ai adunat pașii într-un mers a întoarcere. Auzisei o taină pe care ți-o doreai scoasă din tine ca pe o căpușă rătăcită pe brațul stâng. Îți-era frică, în schimb, să nu rămână în tine vreun ecou așa cum ar putea rămâne capul gânganiei urâcioase. Te-ar fi imbolnăvit de neputință. Să taci sau să spui, să strigi sau să devii mut pe vecie. Vorbele curgeau în zgomote necunoscute și te bucurai că nu-ți amintești de tulburarea de ieri. Nu știai, însă, că tainele sunt prinse în tine prin legământ cu viața.
De câte ori aud o veste proastă nu mai am, pe loc, nicio reacție. Era o vreme când urlam, indiferent cât de apropiat sau nu era cel despre care se vorbea. Urlam căci nu asimilam informația, nu o puteam include într-un loc al nenorocirilor inevitabile. Nu eram obișnuită cu asta și nici nu credeam că va veni un timp al obișnuinței. Credeam că astfel de lucruri sunt rare și mereu…pentru alții. Acum, ascult, plec privirea, mi se încleștează maxilarele, mi se face inima cât un purice, zic sec în gând „altul la rând” și aștept să treacă. Și cad în muțenie. De multe ori când se vorbește de Apocalipsă, de lipsa confortului cu care ne-am obișnuit atât de tare, când ne învârtim  prin lumea asta dependenți de gusturi, mirosuri, gadgeturi și prostii trecătoare, nu pot să nu mă gândesc la ce aș face în acest caz. Soțul meu vine mereu cu soluții; mă vede vreo Xena războinică, gata să lupte pentru hrană și căldură, pentru supraviețuire tainică. Nici vorbă de așa ceva; îl las să creadă asta, deși îi șoptesc cu glas de catifea străvezie, mai, mai să nu se audă…„eu mă așez într-un colț și aștept să-mi treacă sau să treacă totul”. Nu trec. Nu-i nimic, mă trec eu. Mi-ar fi suficient.
Totdeauna am făcut diferențe între a spune sloganuri, de a fi în șabloane cunoscute, de a trăi după reguli și repere teoretice, și viața cu tumultul, plus imprevizibilul ei. De asta nu pot folosi cuvântul „niciodată” cu ușurință. Nici măcar nu știu de ce a fost inventat acest cuvânt căci este greu de definit și ușor de încălcat. De fapt și „totdeauna” e un cuvânt greu. În ultima vreme am ceva cu unele cuvinte: „uneori”, „curând”, „trebuie”, „niciodată”, „totdeauna”, „șablon”, „clișeu” și „strigăt”.
 Și azi  încerc să revin cu strigăte de cuvinte, mai domoale, mai așezate, uimite de tot ce se întâmplă, cu tristețe, cu emoție, cu speranță și cu licăr de lumânare fumegândă.  Se aude strigătul plânsului. Strigătul celor care speră, strigătul vieții, strigăt de îngeri ridicați prea repede la cer. Oare să ne fie, după atâția ani, glasul viu? Oare Dumnezeu va lăsa peste noi câte o pană de speranță? Oare  nu vor fi în zadar frământările noastre, din nou? Oare tributul morții să ne fie uitat și strigătul de pasăre Phoenix mut? Oare când vom viețui fără teamă? Oare de ce să nu ne clădim viața doar pe ziduri trainice și nu pe ruine de vieți sfărâmate, de iluzii, de dezamăgiri venite pe neașteptate? Oare cum se descurcă în momente cumpănă optimiștii acestei lumi? Cum să scad din  privilegiul traiului lin, dramele celor din jur? Să rămân senin, doar pentru că nu e vorba despre mine? Să trăiesc fără „drobul de sare” înțeleg, dar nu pot trăi fără să nu simt cât de greu poți face față celor pentru care nu existi decat dacă faci față luptelor moderne ale acestei vieti. Trist, suntem abandonati rapid, de ai îndrăzneala să nu te dezici de ce ești, de ce crezi, in ce crezi. Esti aratat cu degetul, de parcă ceri cuiva sa te urmeze și nu doar sa respecte alegerea ta.
Tinerii acestei generații sunt desăvârșiți. Îi privesc și deși mi-aș fi dorit să mă regăsesc în chipurile lor eu nu mă văd. Și nu-mi pare rău. Mă bucur chiar, pentru că ei vor fi mai buni, mai dârzi, mai curajoși, mai deștepți, mai educați și mai plini de conținut decât am fost noi. Și așa cred că trebuie să fie. Sper doar să nu-și robotizeze emoțiile. Să le poată deosebi de cele induse de situații, de oameni care se pot folosi de tinerețea lor în scopuri mai puțin fericite.
Am rugăciune și candelă aprinsă. E nevoie. Ca într-o duminică din casa bătrânească, unde sub icoană fumegă uleiul încins din focul credinței.  Și da, cred în forța noastră, cred în tinerețe și în puterea de a ne vindeca. Și mai cred în lumina cuvintelor. Zilele trecute am citit o replică:

„-Nu cred în Dumnezeu!

-Nu-i nimic, el crede în tine!”

Sunt sigură că Dumnezeu chiar crede în noi, indiferent de ceea ce vor ochii noștri să vadă, inimile sa simtă și sufletele revoltate să nege. Vor nega o vreme cei cârcotași. Dar nu vor nega tainele existenței noastre. E prea mult Dumnezeu în fiecare. Nu trebuie să fiți de acord cu mine. E  doar ceea ce simt și vad, și nu mă dezic, oricâtă durere prind în mine.

 

Viața nu e doar strigăt, dar nici muțenie; nu e doar luptă, dar nici resemnare, nu e amar dar nici dulce. Insa, traim, existam, vietuim, cu sens pentru fiecare clipă de mâine. Și-mi alung tristețile, într-un surâs cu speranță, căci vreau să cred și să nu mă dezic de ce sunt. Am făcut-o, cândva….

 

De aveti in jur un om care are nevoie de un cuvant bun, oferiti-l azi. Maine..e doar un maine. Punct și de la capăt.

 

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Stele

Mi-e dor de tine, tată! Nu-mi vii în vis, nu mă mai ştii, nu vrei să treci măcar în noapte în clipe de răsfăţ? Ce te-aş mai ţine în poveşti cum îţi plăceau odată, tată! De ce n-apari măcar în steaua ce-o văd noaptea la fereastra mea, şi-mi spun timid că eşti tu? Şi că mă aperi de sus, că mă vezi, că-mi simţi tristeţea, tată!
Credeam că visele ni le dă Dumnezeu să mai simţim cumva, parcă aievea, aripi de îngeri, atingeri de om drag plecat de tot pe tărâmuri de unde nici dorul nu vine singur. Şi pe-ăla mi-l trimite Dumnezeu. Deseară voi sta iar la geam cu fruntea lipită, cum ştii tu, ca şi când ţi-ai pus obrazul lipit de obrazul meu. Nu plâng, tată! Nu plâng demult! De când mi te-ai arătat vesel şi împăcat. Şi nu mai plâng de când lumea mea e mai puţină fără tine.

Continuarea aici

Am ales din nou un text scris acum ceva vreme, pentru tema unică din clubul celor 12 cuvinte: ”Stele”. Pentru provocarea de luni au mai scris şi alţii şi îi găsiţi pe toţi în tabelul găzduit de Eddie.

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Ochii lui Dumnezeu

Ochii lui Dumnezeu

 

 

ochii lui dumnezeu

OCHII LUI DUMNEZEU:

De trei zile pe blogul Vienelei tronează o fotografie, care fotografie a fost facută acum ceva vreme de Matilda şi pusă pe unul din blogurile ei. Cum-necum, ce s-a gândit Vienela? Ia să pornim noi o joacă de la fotografia asta.

 Ştiţi momentul ăla în care te dai un pas înapoi ca sa vezi mai bine o imagine? Ei, da’ mai bine citiţi voi aici toată tărăşenia, căci acum despre mine voiam a scrie. Despre mine şi visul de-a scrisul. Am unele momente în care ideile îmi vin de-a valma şi aş tot tasta în neştire, orice, cu logică, fără, cu sens sau pură imaginaţie. Cine mă opreşte? Ştiu şi eu? Altele. Aseară, însă, am visat că scriam articolul inspirat de fotografie şi am vrut să mă trezesc chiar, să-l creionez aici, dar puterea somnului a fost mult mai mare. Nu ştiu ce visaţi voi, dar al meu a fost ideal:

”-Ce zici, desenăm şi noi un copac?, întreb cu glas scăzut pe băiatul bălai din vecini;

-Iar? Am mai desenat şi altădată, parcă n-am chef! N-ai şi tu o idee mai originală? Uff, ce bate vântul de se ciufulesc toate găinile de afară!, spune oarecum preocupat privind prin geamlâcul bucătăriei;

-Păi, oricum trebuie sa stau cu tine până vin ai tăi, hai să ne jucăm ceva!

-Noi doi?Hmm, mai bine facem altceva!Ce ziceai că desenăm?

-Uite asta!, şi îi bag sub nas fotografia de mai sus;

-Ia uite ce de Ochi a lui Dumnezeu, în rămurele!

-Cum adică Ochi ai lui Dumnezeu?

-Păi, mamaia mea îmi spune tot timpul, de când eram eu mic, mic, că păsările astea mititele sunt ochii lui Dumnezeu pe pământ; că văd tot ce se întâmplă aici şi apoi zboară sus, sus de tot şi îi spun fiecare amănunt! Şi el e fericit sau supărat, depinde de noi, doar!

Înlemnesc puţin a mirare, dar îmi reiau tonul autoritar:

-Acum ce aştepti, de ai înţepenit cu creionul în mână?

-Of, nimic nu ştii; acum aştept să crească rădăcinile copacului, căci nu există copac fără rădăcini nici în poză! Ele nu se văd, dar sunt acolo! Când mă urc eu în pom, ele mă ţin şi pe mine; uite aici ţin ”ochişorii”, vezi?

-Aha!, îngăim eu, privind nedumerită cum din trei mişcări a trasat nişte linii pe coala cea până mai adineauri albă ca  sufletul lui curat;

-Acum ce mai coci? De ce te-ai dus cu linia dintr-un capăt în altul şi ai mai adăugat câteva răzleţe? Că ăsta arată a pom doar dacă beau o ţuică de a lui tac’-tu, cumva!

-Păi, nu mi-ai arătat tu o fotografie cu un pom golaş, cu ramuri răsfirate? Aşa am făcut şi eu, nu vezi?

– Nu, nu cred, sunt doar linii ameţite, atât!

-Hmm, …avem rădăcinile ce nu se văd, da?

-Da!

-Avem pamântul şi cerul, da?

-Da!

-Păi, pomul nu creşte în pământ?

-Ba da!

-Şi nu ajunge la cer? Nu am unit eu cerul cu pământul prin linia mea? Că aşa văd eu!

-Ăăăă, ştiu şi eu? Da nu-i pui şi tu nişte frunze ceva, măcar? Poate aşa mai seamănă a copac!

-Nu, şi nici păsări în pom nu pun pentru că s-au dus toate la Doamne-Doamne să-i spună cum mă baţi tu pe mine la cap şi nu mă laşi să mă uit la desene!”

 

Nu ştiu cum s-a terminat visul meu, dar ştiu că băiatul avea dreptate; nu totdeauna ce se vede e ceea ce pare şi nici ceea ce nu se vede nu înseamnă că n-are contur şi sens, dar ştiu că şi o simplă fotografie poate face mintea şi sufletul să creeze poveşti.
Privesc pădurea şi jur că cerul se uneşte cu pământul în mii de linii răzleţe, ca într-un desen de geometrie naturală. E sumbră şi goală şi nu pot sa nu îmi închipui, pentru o clipă, că mii de ochi ai lui Dumnezeu au zburat către El să-i şoptească cât de preocupaţi suntem de noi înşine. Poate e timpul să mai simţim şi noi cum ne cresc rădăcini şi cum mâinile noastre ating nepermisul, nevăzutul, neştiutul în rugăciuni de gând. Sau poate e doar timpul poveştilor. Pe a mea v-am lăsat-o azi provocată fiind de Vienela și de  niște păsărele ce par ochii  lui Dumnezeu.
Mărgăritare pentru EI

Mi-e dor de tine, tată!

Mi-e dor de tine, tată! Nu-mi vii în vis, nu mă mai ştii, nu vrei să treci măcar în noapte în clipe de răsfăţ? Ce te-aş mai ţine în poveşti cum îţi plăceau odată, tată! De ce n-apari măcar în steaua ce-o văd noaptea la fereastra mea, şi-mi spune timid că eşti tu? Şi că mă aperi de sus, că mă vezi, că-mi simţi tristeţea, tată!
Credeam că visele ni le dă Dumnezeu să mai simţim cumva, parcă aievea, aripi de îngeri, atingeri de om drag plecat de tot pe tărâmuri de unde nici dorul nu vine singur. Şi pe-ăla mi-l trimite Dumnezeu. Deseară voi sta iar la geam cu fruntea lipită, cum ştii tu, ca şi când ţi-ai pus obrazul lipit de obrazul meu. Nu plâng, tată! Nu plâng de mult! De când mi te-ai arătat vesel şi împăcat. Şi nu mai plâng de când lumea mea e mai puţină fără tine.
De ce să plâng? Mai bine mă joc. Mă joc pe seară cu steaua ce luceşte pe cer şi-mi închipui că eşti tu. Când te-ascunzi după nori, îmi spun că pleci să mai aduni poveşti, de acolo, de la Dumnezeu. Când sunt multe  stele pe cer te cred la un bairam de noapte. Ce le cânţi, tată? Romanţe sau şansonete? Mie cântă-mi cântecul ăla rusesc de mă făcea totdeauna să plâng. Nu, acum nu plâng! Ai o idee fixă că voi da apă la şoareci! Nu ţi-am spus că mi-e dor? Păi, să irosesc bunătate de seară cu lacrimi?
Să vii în visul meu astă seară… tată! Dacă vii, îţi voi spune tot ce nu mai ştii de când ai plecat. Cum? Le ştii? Pe toate? Hai, măi… tată, că ţi-o fi lăsat Dumnezeu şi ceva nespus în joaca asta a voastră! Cum? Dumnezeu nu se joacă? Iartă-mă, tată, … dar parcă tot aș crede că te-a luat să-i fii stea în jocul lui de-a vesnicia, pe cerul uitat al vieţii şi al morţii. Cum? Tu eşti doar stea căzătoare? Şi atunci cu ce stea mă joc eu seara de la fereastră?  O fi Dumnezeu!
Ştiu, ştiu, Dumnezeu nu se joacă; nu joacă viaţa nimănui, şi nu cerne prin sită …praf de stele. Nici chiar de stele căzătoare. Dar dacă nu se joacă, roagă-l tu, tată, să mi te-aducă în vis, aşa… ca într-o joacă,  o singură joacă, măcar o dată!
Mi-e somn, mă duc …să te visez…tată! În stele!
Eu am stele pe pământ şi în cer. Pe una mi-o odihneşte Dumnezeu. Pe celelalte le are în grijă şi le face să strălucească mai tare. Cum să separ amintirile…dacă mi-e dor?

imagine