Îmi e regretul taină sau vorbă adunată?
N-oi repara nimica privind spre „altădată”?
Se poate, ştim prea bine, că cioburi vor rămâne
Spărturile din suflet, dar noi le-om da un nume:
Le-om spune amintiri, e drept nu prea frumoase,
Regretele-s tardive şi chiar alunecoase;
Ne-om îndrepta de spate şi vom privi în noi,
Cu ochii înainte şi nu spre înapoi,
Vom prinde chiar şi frunza tomnatică ce piere
Şi-om pune-o în ierbarul cu verde la vedere;
Vom căuta iertare în rugăciuni de seară
Şi aşa vom scoate răul ce nu ar vrea să piară.
Au alţii la păcate, ehe, o mie unu,
Avem şi noi ca omul, le-om duce  înspre Bunul
Ce ne iubeşte sigur şi ne alină clipa
De trecere subtilă când n-om mai fi…nimica.

Aşa  scriam deunăzi pe unul din blogurile mele dragi, Încercări de gânduri, la comentarii, şi am realizat, încă o dată, că orice am face în prezent, oricât de mult am cerne viaţa şi întâmplările sale, mai bune sau rele, nimic nu se şterge. Sunt ca nişte note într-un carnet de student tomnatic, mai repetent din fire. Totul se transformă doar –  rănile devin cicatrici, cicatricile se estompează, greşelile se simt încă în raport cu cei implicaţi sau se şterg sub blândeţea timpului; tot ce îţi era ideal şi liber cuget,  acum, îţi e banal şi vorbă în vânt; interacţiunile între oameni au impact diferit, ţi-aminteşti chipuri, zâmbete, priviri duşmănoase, încă, sau prietenoase după caz; abia de mai desluşeşti figuri din trecutul cel îndepărtat; nu mai ai aceleaşi repere, aceiaşi eroi  ce te ajutau a te desăvârşi; au îmbătrânit ori s-au dus într-o lume mai bună, iar tu le aprinzi lumânări  de pomenire şi îi simţi sfinţi, sfinţii tăi care parcă te îndrumă mai bine pe drumul alunecos al vieţii. Devii nostalgic doar după copilărie şi familia tânără şi în putere, de odinioară.

Un lucru nu se aşează la regrete – tinereţea şi vremurile sale. A avut sutele ei de clipe fantastice, deosebite, tumultoase şi chiar păcătoase, a fost plină de idei cu impact măreţ sau dezastruos, după caz, dar toată nesiguranţa paşilor neîndrumaţi corect nu-mi este deloc pe plac şi nu aş retrăi-o nici dacă mi s-ar da la pachet posibilitatea de a nu mai mă însoti cu anumiţi oameni din ea şi, automat, cu fapte ce nu mi-s dragi. Gata, s-a dus şi cum spunea cineva exista oameni ce nu vor uita impactul lor cu al tău, indiferent că a fost de bine sau de groază, stupid sau înălţător.

Putem numi asta schimbare, şansă sau chiar trăire obişnuită, pentru că indiferent de paşi, de drumul în sine, de ocolişuri şi hopuri ai o singură viaţă şi ţi-o asumi.

Dar cate cuvinte ne-ar trebui sa transmitem în scris ceea ce simţim? Uneori unul, alteori nici cu toată forţa de le-am aduna nu ne-ar face să fim înţeleşi cum vrem. Imi place diversitatea, îmi plac gândurile transmise pe aici, ce pun lucrurile în lumini noi, care, altfel, ar fi rămas, poate, doar în direcţia ştiută. Intrebările şi răspunsurile primite, în discuţii vinovate sau nevinovate, fac deliciul unei ”conversaţii” reuşite. De multe ori obţin asta, aici în virtual, pe fb sau blog, dar şi  acasă, în realul meu palpabil, şi mă bucur ca suntem încă dornici de comunicare şi nou.

Aflu zilnic idei şi fapte ce nu le-as găsi doar în cărţi sau în cercul meu obişnuit. Nu suntem totdeauna de acord, dar asta e bine, cred, şi mai cred că oamenii se atrag mult prin convingeri comune, deşi de mică tot aud invers. Eu obosesc printre aceştia; obosesc să demonstrez lucruri ce mie îmi par simple şi lor nu; obosesc să-mi feresc privirea de urâtul pe care ei îl cred frumos; obosesc să mă simt împlinită într-o lume a regulilor bine stabilite; obosesc să plec capul de cate ori văd cum se huleşte şi loveşte în lucruri în care cred. Dar ştiu că altfel nu se poate, că suntem diferiţi, prea diferiţi şi doar puncte comune ne unesc în linii continue. De asta plec şi revin, în şi din virtual, luând în mine doar ce îmi e de folos şi sperând că a scrie ceva simplu şi nu doar a distribui vreun gând al altcuiva ne ajută să ne ”cunoaştem” mai bine, deşi sfârşesc prin a mă cunoaşte mai bine, de fapt.    

Ieri, am fost gata, gata, de a îmi închide pagina de fb şi de a-mi loga blogul, dintr-o refulare personală, dintr-o dezamăgire pasageră, dar m-am oprit când mi-am dat seama că oamenii ce scriu vorbe, aşa ca mine, vor fi de multe ori predispuşi la a renunţa la ele. Eu am fost toată viaţa o fugară: am fugit de oameni, de familie, de lume şi lucruri ”potrivite”, de iubire, de durere  nefirească, de sentimente trainice, de tot ce nu îmi aducea folos sufletului, credeam eu. Am trecut prin lucruri frumoase şi mai puţin frumoase, am greşit, am rămas cu umbre, am închis uşi ce nu duceau nicăieri, am acceptat uşile închise de alţii şi nu am încercat niciodată să aflu ceva despre ”ieşiţii” vieţii mele. Acolo să rămână şi să fie sănătoşi!

Caracterul meu a fost oarecum duplicitar, mă agăţam de ceea ce era impus de alţii şi viaţă, dar sfârşeam în egoismul meu de om singur. Am reînvăţat să trăiesc printre oameni, cu oameni, pentru oameni; am reînvăţat să mă iubesc, să iubesc, să preţuiesc, să aleg ce şi unde să simt. Am învăţat să mă iert, să trăiesc cu dezamăgiri provocate de mine sau de alţii, am învăţat să privesc spre nevoile multora şi am fost nevoită să renunţ la oamenii cu energii negative ce îmi aduceau aminte mereu că răul e printre noi şi dreptatea e relativă, iar greşelile nu pot fi iertate de toţi. N-am cum să şterg întâmplări şi vorbe, n-am cum să şterg urme de trecut fad pe alocuri, dar pot sa iau din frumosul altora, din ceea ce se poate schimba, din fericirea simplă şi necondiţionată, din şansele primite, din iubirea dăruită de Dumnezeu.

Nu-mi cer scuze, şi chiar mă iert, dar uneori îmi e cuvântul prieten şi alteori un străin cu ochi frumoşi ce mă amăgeşte şi mă las amăgită fără de folos sufletului meu. Şi atunci caut, caut drumul pe care sa-l simt sub paşi, nu să alunec doar; caut oamenii şi poveştile lor, nu doar închipuiri ce îndulcesc pe moment şi lasă gust amar mai încolo; găsesc oameni cu adevărat norocoşi, fericiţi în puţinul primit şi mă ruşinez niţel de frivolitatea mea.

Diferenţa între cei ”ce rostesc în scris”, cum frumos spunea un om ce iubeşte scrisul, şi cei ce tac prin cuvinte sau total, e că eu mă arunc în marea de întrebări folosind vorbe obişnuite, pe când cei ce citesc văd, de multe ori, altceva din ce vrei a spune. N-am eu păcate mari, şi de-aş avea doar Dumnezeu contabilizează, dar am umbre în suflet ce rămân şi mai nou fug de umbrele ce le-ar putea pune alţii. De ce să nu mă însoţesc în fapte ce schimbă ceva? Sau în comunicări acolo unde se pot forma punţi, vorba soţului meu. In plus, de ceva vreme nu am mai scris ce simt, ci doar am lăsat cuvintele sa se aşeze în” încercari de gând”şi vers. Era timpul, se sfârşea anul, nu?

Mă înclin în faţa celor ce pot fi puri şi curaţi, ce au ştiut TOTDEAUNA ce sa facă, ce au primit deschis iubirea din jur şi au dăruit la fel. Eu am trăit învăţând să o fac,  greşind ades, am silabisit ce înseamnă generozitate, am primit prin lecţii adevăruri ce nu-mi erau la ndemână, iar acum îmi vine să spun şi pietrelor că în lumea urâtului nu e nimic şi că alegerea e în noi. Aşa că aleg, mă aleg şi învăţ, încă…şi mereu.

Am ales un subiect ce m-a bântuit multă vreme, deşi cuvintele impuse ar fi putut dezvolta în mine trăirile de la Revolutia ce am simţit-o fizic, nu doar sufleteşte, dar după 25 de ani, uite că nu pot scăpa de spaimele ce s-au cuibărit definitiv în mine. Am realizat că toţi pierduţii din viaţa mea mi-au rămas amintiri şi nu doruri şi singurul lucru comun sunt ceva amintiri pline de praf acum. Viaţa merge înainte cu bagaje mai grele sau mai uşoare şi lupta continuă, căci eu nu cred în lucruri facile. Poate aici se aplică avantajul tinereţii: atunci viaţa părea spectacol, acum luptă cu orice obstacol, pe care îl învingi mai greu din multe neputinţe adăugate de timp şi acoliţii săi. E o duzină de cuvinte, niţel prea lungă, dar pe care o găsiţi în acelaşi tabel găzduit de Eddie, alături de oameni dragi.