Înșir, deșir, cos, descos cuvinte
E vineri și tainele-mi țin loc în viață.
Mi-e bine și cald, și-am dulceață
De mure. Am pâine de casă cam bună
Și ceai de afin și o stare nebuna
De bucurie.
Am adunat, dintr-o joi cu prestanta,
Zâmbete calde și rost de vacanta
Și oameni carora știu că li-s draga,
Mi-s prieteni buni și-i simt, si nu-i șagă
Să le zic asta mai des:
Va iubesc! Nicoleta, fiind ziua ta, iarta-ma, dar pe seara, promit serenada balada, cat sa-ti linistesc emotiile de peste zi! La multi ani!
Luni am avut o zi plină, dar surprinzătoare. Ploaia iar a venit ca un incurca lume, gata sa ma chinuie prin trafic și pe unde m-as fi perindat. Mi-am luat o pelerina de ploaie, neagra lucioasa, gen vrajitoare si am facut slalom printre responsabilitati.
Spre seara, am ajuns intr-un loc unde nu mai calcasem de 11 ani. Mda, dar locul acela imi fusese mie, cel putin trei ani, un fel de acasa, asa ca era greu sa explic, de mi-ar fi cerut cineva asta, emoțiile care mă purtau.
Și cum credeți că m-am comportat? Deloc asteptat. Nu m-am dus sa inspectez locul, nu am privit prea mult in jur, nu am cautat ceva care sa ma apropie de un atunci, dar nici de un acum. Eram un robotel, cu ploaia in minte, cu ochii spre lucrurile care imi tot scapau din maini, curioasa de ceea ce simteam, nu ce vedeam.
Ei bine, mi-am dovedit, luni, ca omul e ceea ce ma face pe mine sa raman, sa simt, sa cred, sa sper, sa fiu sigura pe mine, pe ce fac, pe ce simt. Locul era ca o prima dragoste, dar nu ma stapanea ci era doar potrivit mie si atat.
Oamenii, insa, îi doream a fi pe măsura timpului și emoțiilor actuale. Si au fost surprinzatori. Intre o figura rece, cunoscuta dar plutind in necunoastere, alta care te facea sa descatusezi flexibilitati de care nu te stiai in stare, a aparut, in sfarsit, omul cald, prietenos, profesionist si cu zambet de felina cat sa topeasca orice nebuloasa din mintea mea. Si mi-am recunoscut-o, in mine, ca intr-o nevoie de care habar nu aveam.
Instinctul e important, dragilor. Sa nu va indoiti de asta niciodata. El iți spune ce ai, de ce ai si cum acel ceva sau cineva iți e tie potrivit.
Am ramas cu o stare de fericire, ca la o cafea bauta cu un om nou, dar stiut, intr-o locatie știuta, dar mai putin importanta decat credeam ca ar putea fi.
Oamenii, dragii mei, fac un loc sa devina prietenos sau nu, oricat de placut îți e sau doar pasager. Acum, am in mine o liniște și o siguranta, ca oricata ploaie ar fi, oricate emoții ar veni, oricate nereusite as avea, ele se estompeaza cu un zambet de …..felina, care te asigura ca esti bine, asa cum esti. Si astfel, devenirea e fireasca. Am fugit mereu de cei care vor o versiune mai buna a ta, cand, de fapt, adevarati sunt cei care te vad ca pe cea mai buna versiune, asa cum esti, dar iți ofera solutii firesti spre imbunatatire.
Si nu e putin lucru, credeti-ma!
PS. Fotografie pun una care ma face sa zambesc si despre care va voi vorbi, pe larg, curand…
Se stinge timpul, minută cu minută,
pe acoperiș se tropotește ud,
pisica mea pândește o vrăbiuță,
în stâncă supărările-mi ascund.
Pădurea-și scutură, încet, lumina,
sclipesc speranțe și adorm duiosî
te simt în palme, când mă ții de mână,
nu e frumos frumosul ce-i frumos.
Prin mine trec emoții care plâng,
și-n lumea simplă e existenței mele,
tu îmi ridici iubirea din amurg,
și-n noapte-mi faci, zâmbind, șirag de stele.
Cu așa puteri, ce mi-ar rămâne mie?
Trezesc ce-i stins, în colț de poezie
La ceas de seară, dincolo de aparențe,
se torc povești din fuior de amintiri,
dar cel mai tare îmi toarce inima…mulțumire!
Cum vin poveștile? Cu muze fugare prin timp,
Prin neam, prin orașe de piatră,
Orașe cetate.
Azi am urcat pe scări de zugrav si am văruit o lume,
O lume uitată. N-am facut-o singură, am avut companie aleasă.
știti ce are în comun această lume?
O privire ca de tăciune. Din neamul meu frumos.
Multumesc.
Aceste rânduri sunt avampremiera unei viitoare scrieri, despre neamul tatălui meu. M-am bucurat, însă, de niște surprize ce au venit pe cale virtuală. Emoțiile nasc emoții.
(Pe scări de zugrav, sa văruiască în Cer, în lumină, odăile lui Dumnezeu!- tata)
Se înfășurase noaptea peste mine și sacoul meu de catifea bleumarin. Coborâsem mult prea plină de mine din limuzina aceea cu aer retro ce torcea, în mers, ca o pisică persană. Drumul îmi aburise sufletul, iar acum ieseau, la propriu, precum fumul, în frigul de afară, învăluindu-mă ca într-un șal diafan. M-am strâns toată a înfrigurare, de parcă mă îmbrățișam singură, încercând să calc atent printre pietrele cubice din fatța restaurantului. N-am mai făcut decât un pas și am observat cum unul dintre tocurile cizmelor mele de piele, ce mi se mulau pe gambe atât de senzual, a simtit nevoia să se desprindă ușor de pe talpă, fara a se rupe. Era tot ce uram eu mai mult – să am încălțări scâlciate. Pășeam și simțeam cum se balansa neplăcut, făcându-mă să ezit în mers. Îmi reveneau amintiri neplăcute de pe vremea când, prea tânără fiind și deloc înstărită, purtasem atât de mult o pereche de pantofi și atât de multă grijă aveam de aceasta, încât nici flecurile, nici măcar o zgârâietură nu permiteam să apară pe luciul de lac de culoarea somonului. Nu băgasem, însă, de seamă tălpile, iar într-o seară, la un simpozion rătăcit, în timp ce stăteam picior peste picior, am observat într-o oglindă, așezată parcă strategic, ditamai gaura în talpă. Mi se parea că toți de acolo știau despre asta și multă vreme mi s-a plimbat prin minte ideea că eu nu fusesem destul de atentă să observ o astfel de „nenorocire”.
Așa și în seara aceea, pășeam timorată în restaurantul mult prea extravagant pentru mine. Sub sacou, bluza mea de un violet aprins, tot se ridica deasupra bentiței din talie a fustei. Nu știu dacă mi se activase un soi de disconfort, dar nu mai îmi doream decât să plec, caci mă si vedeam ispită pentru domnul de lângă mine, care sigur ar fi vânat orice semn de goliciune mult prea expusă. Mi-am strâns cu grijă catifeaua sacoului pe mine și am încercat să ascund starea de agitație ce mă cuprinsese.
Cei din jurul nostru, mult prea gălăgioși, comandau de toate, de zici că se spărsese cornul abundenței si al poftelor nemăsurate. Timpul se scurgea mult prea repede, iar eu tot îmi mai verificam starea tocurilor, sub masa aceea cu față de masă de damasc, mult prea apretat. Nu știu când a trecut timpul, dar am realizat, subit, că nimeni nu va putea conduce; că nici femeia, nici cei doi bărbați nu se sinchisiseră că cineva trebuia să conducă la plecare. Nu băusem deloc, ne fusesem prevăzătoare, ca sa zic așa, dar și în ziua de azi..dacă beau alcool, nu mănânc, iar dacă mănânc..nu beau; ceva din combinația asta îmi dă stare de rău.
Ieșim; ei amețiți, râzând prea tare, eu atentă să nu îmi las tocul în pietrele acelea strâmbe și mult prea lucioase. Începuse a picura, iar cheile de la mașină sclipeau în fața mea ca un diamant într-o vitrină. Nu le voiam, nu mai condusesem niciodată, până atunci, o mașină bună; eram obișnuită cu hârburi ce păreau asamblate într-un magazin de jucărie și în care sigur intra frigul sau se bloca o ușă, ori un far nu mai lumina. Nu mi s-a lăsat niciun drept de apel, deși mă plângeam de ploaia care se schimba, cu fiecare minut, în lapoviță.
Am ieșit din parcare mânuind volanul ca pe o rotiță la jocuri mecanice. Părea prea simplu. Căldura deja se instala, toropindu-i pe cei din mașină, lăsându-și capetele pe tetierele scaunelor, uitând să facă măcar conversație de complezență. Eu simțeam cum tocul cizmei mele se rupea de tot, la fiecare apăsare de ambreiaj, dar nu-mi mai păsa. Lumea era prea amețită, ca să-mi și observe mie angoasele. Noaptea mă înfășura din nou, mult mai tare ca la venire, dându-mi, însă, ca dar otrăvit niște lumini orbitoare, din sens opus. Lapovița se transforma în ninsoare cu fulgi mari, obraznici, agitați; eu habar n-aveam dacă mașina avea cauciucuri de iarnă, însă nu o simțeam alunecând periculos pe șosea. Serpentinele mi se desfășurau amețitor; eu conduceam dar puteam jura ca nu eu o fac, ci niște îngerași cuminti ce îmi cuprinseseră trupul și mă făceau să ghicesc exact cât și cum să acționez. Am mers cursiv, fără sa pun frâne bruste, rugându-mă să văd la timp mașinile oprite, eventual, pe șosea. Era ca o perdea de fulgi în fața mea, ștergătoarele lucrau de zor, dar parcă în gol, și mă enerva teribil responsabilitatea ce căzuse „din senin” pe capul meu. Lumea adormise, iar bluza mea violet se ridicase mult prea mult sub sacou încât simțeam, în toată căldura aia și de masina, și situatie, cum mi-e rece la spate. De pe o plăcuță, pe drum deja înzăpezit prea tare, cu fiecare kilometru înaintat, îmi zambea scris – Brașov.
Aproape că lăcrimam și îmi juram, acolo, în tot disconfortul acela, că niciodată nu voi mai fi în acea situatie. Nu știam, atunci, că mă mințeam frumos, căci altele, mai ciudate, mi s-au mai așezat în amintiri, dar măcar se întâmplau în hârbul meu de tomberon roșu. Semnalizez stânga, debarc doi pasageri, mă tulbură zapada ce deja imi distrugea ideea unei parcări onorabile și, după nici zece minute, plantez mașina în fața blocului, răsuflând ușurată. Omul din dreapta, trezit parcă dintr-o stare de el știută, îmi strânse mâna a admirație.
–Am fost treaz tot timpul, dar te-ai descurcat perfect, în ciuda obstacolelor. Daca așa îți vei conduce și viata nu-mi fac griji că nu vei reusi! Nu uita că și pe drumul izbândelor tale va ninge neașteptat, vor fi furtuni și ploi urâte. Seară faină!
Ne despărțim, ușor iritată de replica din final, de care eu n-aveam nevoie. Îmi rog îngerașii să-mi țină tocurile drepte, măcar cât dispar din raza vizuală a omului cu mașina-pisică. Intru în lift, bluza violet se razvrateste pentru ultima oară, mult prea tare și enervant. Pășesc peste prag și simt cum cedează și ultimul fir de demnitate al cizmelor mele. Se aude un trosc, apoi încă unul….când mă hotărăsc să arunc bluza la coș. Din fereastră, niste fulgi mari mă salută cuminți. Nu mai par răzvrătiți ci în dans molcom. Îmi întorc inima pe față și mulțumesc că am ajuns întreagă. Urăsc să traiesc cu emoțiile adunate în gât, cu nesiguranțe de care te poti lipsi și, sub asternutul meu de finet ce-mi sugera odihnă binemeritată, promit să le uit. Până azi, deși au mai revenit și altădată nepoftite.
Astazi, niste bătăi de inimă, în plus, și o imagine neagră de stațiune de munte mi-au reamintit de o bluză violet, un toc de cizmă rupt, și de o mașină-pisică, duioasă, ce m-a iubit suficient cât să mă aducă, acasă, întreagă.
