Mi-am pus palmele pe inimă direct. M-am speriat tare, prea tare și am rămas privind în gol. Nu știam ce inimă mică am. Nu știam că nu funcționează ca o inimă normală. Am simțit cum am tresărit la gândul că pot fi doar o trecere. ”Ei, cum să fiu o trecere, doar?Eu vreau să-mi fiu pilon, să nu-mi urnesc fricile și spaimele și să le ascund sub șapte lacăte!” Inimii nu i-a plăcut ideea și s-a făcut și mai mică. ”Mai mică de atât? i-am zis; Păi, cum mai fac eu față oamenilor?”
-Cu restul trupului, cu fiecare celulă, lasă inima sa se odihneacă puțin! Destul că o chinui cu nesiguranțe și vârtejuri de sentimente. Te-ai bucurat pe ascuns, ai trăit pe ascuns, ai spus cuvinte tăcute, le-ai dăruit, ți le-ai luat înapoi, ai dat iar, ai simțit că nu mai sunt ale tale, uitând că ești la liber; ai dezamăgit, ai alungat oameni, ai îndepărtat ochi buni, ai chinuit, m-ai chinuit! Acum, lasă-mă! Caută în tine, în altă parte, în alte locuri!, mi s-a părut că aud, adâc în mine;
–Păi, sunt obosită; nu crezi că era mai bine cu impulsurile tale? Cu emoțiile și tremurul din corp?
-Crezi asta? Păi, nu ți-am dat până acum? De ani întregi îți ofer, constant, iubire pentru cuvânt și tu cum te-ai comportat? Cu haos, cu degringolade și asimptote amare? Cu reveniri și plecări? Nu ți-ajunge că ești fugară în tot? Trebuia să alungi și frumosul! Tu nu poți fi profesor, tu nu ești om-lecție, tu nu ești decât o curgere! O nesiguranță! Și ai uitat asta! Acum, nu te mira că-s mică. O vreme nu mai încap prea multe. Doar esența!
-Deci îmi păstrezi esența?
-Hmm, iar nu ai imaginație. Tu n-ai făcut inima să fie mică; era mică. Tu nu știi cuvinte, ele te știu pe tine. Tu nu poți împărți, ești egoistă din naștere și nu te mira, nu e tocmai rău asta, dar tu uiți mereu că nu poți da mai departe, nefiind dotată genetic cu acest lucru; și tot încerci sa oferi, să te oferi, chiar când habar nu ai cum să faci asta și nici nu vrei, dacă e să fii sinceră. Și să știi că ceea ce înveți singur e mult mai valoros, așa că încetează! Ce iese, mă rog, din frământarea ta? Ah, acum intelegi?
-Si dacă nu inteleg?
-Atunci nu te mira că mă fac mai mică. Mă apăr…de tine. Tu esti dușmanul meu! Cel mai mare dușman.
-Aș putea să fac ceva? Sa devin mai bună, mai generoasa, mai sigură pe sine?
-Da, ai putea. Sa accepti cine esti. Si nu mai explica lumii că nu esti asa cum te vede fiecare. E dreptul ei. Tu fii doar tu. Plangi cand gresesti, roagă-te să intelegi, iubeste și crede in tine, nu te mai risipi și vezi doar ce poți face. Atata poti. Nu inseamna ca nu iți poți depăși limitele, dar fă-o fără să mă faci să tremur, fă-o ca și când asta faci mereu. Cu timpul te vei obișnui, iar dacă vezi că nu-ți iese, revin-o la matcă. Îți va fi bine să te simți iar tu. Oamenii te vor uita iute, mai iute decât crezi, și nici nu vor recunoaște ceea ce recunoști tu…propria vină. Ah, și bucură-te de prăvălia cu vorbe. E a ta, cu stângăcii și frumuseți, cu tot ce ai adunat de mai răsfoiesc unii-alții într-o lume în care se citește doar pe fugă. Ești norocoasă. N-o mai abandona. La cum te știu eu, chiar ai putea-o face. Iar dacă vrei să faci asta vreodată, să nu ameninți, de parcă ai fi un sinucigaș nehotărât aflat pe acoperișul lumii dornic de atentie! Fă-o și gata, treci la alt nivel. Apropo, știi că a vorbi singură e semn de….
– ……. de nesiguranță?
-Iar începi? Tot cu ne…, dar nebunie i se spune! Hai că am vorbit destul, m-am ambalat și uite acum mă umflu în pene. Si ia-ți mâinile de pe mine! Nu mă mai încorseta! Întoarce-te când ai ceva de spus sau de făcut. Ești prea obosită. Eu nu sunt. Si am treabă, multă, cam cât ar avea și o inimă mare. Acum pricepi?
