O viață întreagă strânsă într-o valiză. O lume adunată între două cartoane ce miroseau a vechi și a petrol încins. O eșarfă strânsă pe mânerul șubred și o floare de pânză prinsă cu un ac de siguranță, urât și mare, dar care pălea pe lângă gestul fin de cochetărie al femeii care, parcă, ar fi vrut să îndulcească sentimentul acela că iar trebuie să se adapteze unui nou loc, total necunoscut și că, de fapt, e doar o nouă călătorie ca de vacanță inedită.
Se zgudui de plâns, chircită pe podeaua veche și uzată a cămăruței cu tapet de culoarea levănțicăi. Cu ultimele puteri luă și ghiveciul cu „Străjerul” ei drag, singura dovadă că avusese un rost, că a putut și ea crește dintr-un fir plăpând o viață verde. Nu știuse niciodată ce plantă e și o numise astfel pentru că era singurul care o veghea în orice moment al său, bun sau rău.
Dramatismul gândurilor era total nepotrivit, căci în afară de faptul că proprietarul trebuia să vândă casa, ea, zău, daca avea de ce să-și facă griji. Totuși, se săturase să se mute așa, din doi în doi ani, de parca era un termen și nu o coincidență bizară că oamenii își făceau planuri, iar ea nu intra în calculele lor. Se simțea o umbră. Chiar asa semna piesele și poemele pe care le compunea „Umbra”, si se amuză teribil când unul din cititori o porecli italianca, dorind cu orice preț ca acela sa-i fie nume și nu pseudonim.
Se obișnuise sa aiba lucrurile in ordine și nu prea multe, pentru a putea pleca oricand; doar ca de data asta se adunasera o grămadă. Venea Viorel după ele. Ea plecă cu geanta plina de texte, cu valiza cea veche și străjerul cel verde.
Se mută lângă București, într-o casă cu boltă de viță de vie. Proprietarii erau plecati in strainatate, iar ea urma sa fie un fel de om bun la toate. Însa nu stia daca se va descurca. De parca ar fi avut de ales!!!!
Când intra pe ușă, inlemni. Ziceai ca se afla intr-o casa de papusi. Oamenii fuseseră colectionari de obiecte miniaturale, iar peretii purtau povesti pe fiecare centimetru. Pe grinzi de lemn, pictat cu motive nationale, stateau cateva păpuși adunate din targuri de meștesugari pricepuți. Un balansoar vechi o îmbie instantaneu, dar se ridica, iute, de teama a nu-l rupe, atat de tare scartaia din încheieturi. Abia acum intelesese de ce o aleseseră pe ea sa locuiasca acolo. Singuratatea și preocupările sale cred ca fuseseră cea mai bună carte de vizită.
Iesi pe pridvor și nu-i venea a crede ca, dincolo de peretii aceia aparent subrezi și lemnul cu urme de trecut, stateau niste frumuseti aparte. Două pisici torceau a lene și răsfăț și nu se sinchiseau deloc la apariția sa, de parcă ar fi fost normal să se afle acolo. Ii telefona lui Viorel și-l ruga sa vina a doua zi cu lucrurile ramase, si sa le lase in curte. Se hotarî, ad-hoc, sa nu lase pe nimeni sa atinga ceva de acolo. Descoperi, cu bucurie, un salon mititel care dadea in curte și in care realiza că-și va putea primi oaspeții, fără grijă. Nimic din ce era in acel loc nu trada micul muzeu din living.
Se intoarse in casuta papusilor și se apuca sa scrie un nou text, fericita și uimita de intorsatura pe care o lua viata sa. Pentru prima data „femeia din umbra” nu mai era ceva trist și enigmatic, ci o bucurie, un apelativ de care se mândri ca într-o taină dulce, pe care nu o impartasea cu nimeni, ca un premiu al vietii pentru bucata sa de timp. Pentru prima oară nu-i păsa de ziua de mâine. Iubea locul și o inspira. Mainile îi alunecau pe bucata de hartie, ca o curgere de viata noua:
Cand povestea cade a lumină,
Încremenind actori tăcuti fugiti de lume,
Cand ronțăie refuzul vieții
Coji uscate de trecut cam orb,
Cand dintr-o valiză cad doar soapte triste,
Sa le asezi in coșul viselor, cu flori de mușcate alături
Si sa le lasi sa se amestece in armonii viitoare;
Sa iei trei fire de pelin, două de grau, un pumn de sare,
Sa descanti clipa, să uzi cu trei stropi de aghiazmă locul,
Sa te-nvarti, bine, in incapere; sa te opresti spre Rasarit,
Să zambesti, sa uiti, sa-ti amintesti, sa renasti,
Tu, femeie din umbra, intr-o zi de marti,
In casa păpușilor, cu graiul în ochi
Si să te aduni …in Cuvant!
Textul face parte din provocarea „femeia din umbră” din clubul celor 12 cuvinte, și am așezat-o in tabel…alături de celelalte. Tot la Eddie!
„Se împiedică și căzu. Ochiurile ciorapilor săi de mătase se certară iute între ele și dezveliră un genunchi fin, ușor zdrelit. Pur și simplu, se așeză. Un copac ciudat îi era martor tăcut. N-avea să știe că e un arbore catalpa, nu auzise niciodată, în puțina sa existență, de denumiri sofisticate, doar de lucruri pe care le putea atinge. Așa funcționa ea. Caviarul îi părea o extravaganță, de exemplu. Nu gustase niciodată, în schimb. Printre puținele sale excentricități era țigara pe care n-o lăsa, nici măcar acum, când își număra paralele din pungă. Își aprinse una, cu greu, sub adierea vântului care-i tot stingea chibrit după chibrit. Avea o slăbiciune pentru cutiile cu chibrituri, pentru bețele acelea firave care îi păreau torțe dătătoare de lumină. I se cuibărise în suflet sentimentul că…(