Ferecă și desferecă

 

Aleg, uneori, să îmi încep subiectele explicând de ce scriu despre un anumit lucru, pentru cei care ajung accidental pe aici. Azi, „Parfumul Făurarului” este o temă din Clubul condeielor parfumate, temă aparent fixă, propusă de Matilda şi preluată de cine vrea, din acest club, în stilul propriu. Am citit vreo trei poveşti, din tabelul inclus la Mirela, gazda noastră, dar m-am oprit pentru a-mi încerca norocul în felul meu. Aşadar nu vă veţi mira, dacă iar veţi citi o poveste de familie, cu evenimente ce ţin de curgerea timpului prin această lume, a mea; evenimente care au lăsat în mine urme adânci: unele bune, altele dureroase şi al căror parfum mi-a intrat în toţi porii şi în toate celulele mele vindecate sau nu! Parfumul e cald, trainic, intens, cu arome de iubire, de naştere, de trecere, de urlet de lupi şi chiar de moarte. Cu toate astea…miroase a viaţă, a viaţă plină şi aromată cu daruri. Daruri lumeşti!

Făurarul e luna cea hulită, nebăgată în seamă, lună ce nu pare iubită, luna scurtată de Dumnezeu în 28 de zile, adăugându-i din patru în patru ani, ziua sfântului Casian, cel ce greu se implica în comunitate şi a cărui pedeapsă a fost să revină în calendar, doar după acest interval. Se zice că în această zi e musai să fim milostivi şi să răspundem la ajutor pentru a nu ne primi şi noi exilul comunităţii. Un prieten de al meu a ales acum mulţi ani, pentru însurătoare, ziua de 29. Spera aşa că nu va trebui să celebreze prea des o uniune ce nu era binecuvântată cu iubire. În scurt timp n-a mai sărbătorit nimic, divorţul fiind cel ce a luat locul unei iubiri imposibile. Dar asta e cu siguranţă doar o coincidenţă şi un exemplu ce mi-a trecut pasager prin minte.

Cu toate astea, februarie poartă în amintirea şi în inima mea parfum de căsătorie. Parfum de soare cu dinţi şi zăpadă topită, de flori colorate din sere de Codlea şi rochii de mireasă purtate pe alei cu pomi desfrunziţi, dar acoperiţi de sclipiri de îngeri buni, ce-şi lăsau adierea într-o binecuvântare. Într-o zi de 11, de Sfântul Vlăsie, cel la care dacă te rogi cică nu rămâi fără o para în pungă şi vei fi prosper prin munca ta, într-un an 1969, ai mei părinţi îşi uneau destinele, făcând să meargă multă vreme căruţa acestui „ferecă şi desferecă”, „îngheaţă sau dezgheaţă”, „ninge sau plouă”, cu urme mari şi mici, adânci şi vii, cam vreo 38 de ani. Mulţi, mulţi ani. Şi ar mai putut fi. Acum când mă gândesc că acest Sfânt Vlăsie a făcut să nu-i lase pe ai mei părinţi fără parale în buzunare, chiar şi când lumea lor era săracă şi fără de speranţă, cred că nu au ales la întâmplare această dată.

Se zice că Făurarul îşi poartă numele cu drag, nume venit şi de la ascuţirea uneltelor pentru muncile agricole. Se pare că pentru sora mea, februarie şi-a ascuţit uneltele fericirii şi a muncii în cuplu, iar într-un 18 luminos, a simţit acelaşi parfum intens de căsătorie.  A fost cea mai frumoasă zi de februarie din viaţa noastră. Deloc geroasă, cu soare din plin, cu dragoste şi oameni mulţi, am celebrat iubirea venită …tot pe neaşteptate, parcă într-un Dragobete permanent.  Le doresc sănătate şi viaţă lungă şi bună!

Zici că vin cu un info-calendar, dar nici că îmi pasă şi dacă voi, cei care mă onoraţi cu urmele trecerii voastre pe aici, nu sunteţi prea încântaţi, promit să nu mai aplic astfel de abordări. Până una-alta, nu pot să nu adun, pe aici, parfumul zăpezilor. Dar nu parfumul zăpezilor de altădată, despre care mama îmi spunea că arătau ca cele din povesti introienite, de la Buzău,  ci parfumul zăpezilor de februarie din 2004 şi 2014. La 10 ani distanţă am trecut prin aceleaşi emoţii şi griji. Dacă în 2004 mi-am dus cu greu bunica la groapă, ca mai apoi să îi fac de 40 de zile pe nişte troiene care nu prevesteau nimic bun, preotul ajungând la slujba doar cu vola de deszăpezire,  in anul 2014acasa a fost acoperită total. Crivăţul nemilos a aşezat toată zăpada pe clădire, făcând ca imaginile de la televizor să fie trăite pe viu de mama mea, cea care-şi ducea traiul în acel loc şi care a simţit intens ce înseamnă parfumul solidarităţii: mâini harnice de tineri inimoşi au reuşit să-i croiască tunele spre animale, apă sau spre provizii. Coşmarul alb are parfumul sălbatic al gerului năprasnic şi al nesfârşitului.

Acum ceva ani, pe 22 februarie, se năştea fata prietenei mele, un înger de copil, aşteptat în neaşteptare, dorit dar venit surprinzător, ca şi când rugăciunile au ajuns mai repede decât s-ar fi aşteptat ei. Făurarul ne înnoia şi ne dădea speranţă prin parfum de viaţă tânără, de miros de bebeluş şi mai apoi, de fetiţă voinică şi înţeleaptă.

O zi tristă, urâtă şi sfâşietoare a mai fost într-un februarie 2007, când un om tânăr şi puternic ca un lup şi-a găsit sfârşitul nefiresc. Nu degeaba făurarului nostru i se mai spune luna lupilor. Unii lupi se nasc, ca Zoe, câinele nostru lup, fugit în locuri, sperăm, bune pentru el, pentru a fi admiraţi, iubiţi şi regretaţi, mai apoi. Sperăm să fie şi ea iubită tot de un om cu inimă mare, iar  pe „lupul om”, lupul singuratic, lupul hăituit de neîmpliniri, ce şi-a strigat urletul în pustiu, îl regretăm de ceva vreme.  Din păcate, nu l-a auzit decât Dumnezeu şi poate îi ascultă şi acum povestea, acolo în Ceruri.

Simt că luna aceasta are doruri şi împliniri, ecouri şi dureri, parfum de sărbătoare dar şi de rugăciune. Cu toate astea cel mai plăcut parfum este cel al speranţei şi optimismului şi vă asigur că iubesc această lună. Soţul meu este cel ce aplică zicala „ianuarie-fe-martie” şi chiar dacă la Braşov primăvara apare când nu te aştepţi, el spune cu drag la fiece 1 februarie: „Iubiţel, în 28 de zile vine primăvara!”Cum să nu iubeşti această lună când e simbolul omului curajos şi al idealurilor fireşti, normale, de contopire şi trecere, de iubire, de suflete pereche, dar mai ales de …parfum de primăvară sperată? Ferecă și desferecă