No, ca i-am facut si pe exclusivistii astia doi sa se apropie de casa noastra
I-am vazand furand, cu grija, din boabele vrabiutelor. Nu erau in largul lor. Tresareau non-stop. Am luat o mana de boabe si am aruncat-o pe garajul vecinei. Au treaba acum. Fericita-s!
Si fericirea continuă! Ce fain! Am mai „dresat” niște minuni…
Mulțumind pentru ce am, deschid poarta mulțumirilor de mâine. Nu poți fi fericit dacă nu ești fericit în simplitate. Orice surplus va aduce nevoia de …mai mult, și mai mult, și iar, și iar.
Resetarea vine când te întrebi, fără să ai spectatori, ce anume te face fericit! Ai fi surprins să redescoperi …cât eziți ..până dai răspunsul. Sau nu….(depinde doar de cum te-ai crescut)
De câte ori spun tricolor, în minte îmi vin multe, dar rămân tot imaginile cu cel pentru care aceste culori înseamnă mai mult decât aș putea explica eu vreodata. Si totuși, vă las imagini cu el, pe cand înălța pe gardul casei noastre, într-o bucurie aparte, steaguri ce aveau sa ajunga la alti români.
Omul meu înălța zmeie tricolore și inima sa tricoloră era fericita. Astepta minute-n șir până când vantul sufla în panza aceea sfântă, de parcă doar astfel s-ar fi pecetluit iubirea de neam cu simțământul lui de român, într-un moment ce mie mi-a parut magic.
.
Datorita omului meu, am întalnit atatia altii pentru care acest simbol nu e doar o dovada simplă a identitatii noastre românești, ci e ardere și iubire.
Martor la atatea astfel de zile, am înțeles multe, mai mult decat am inteles din cuvintele vietii…
Trăiți tricolor! Se poate, e nevoie doar sa simți cu adevarat!
Si nu mai fug de mine. Rămân. Rămân, caci menirea mea e sa nu uit ca pot fi fericita cu putin…
Mereu mi-am zis ca eu nu ma pricep la mai nimic, sau la tot felul, dar la nimic notabil. Nu era subapreciere, nici neincredere, dar aveam langa o sora varsatoare care tot ce executa, aceleasi lucruri pe care le faceam și eu, ea zici ca se juca. Eu cu triplu de efort. Si tot asa, mă trezeam gandindu-mă ca nimic nu imi e …formidabil.
Când eram in lume, mă tupilam langa un zid, asa cum stateam in liceu, in banca a doua de la perete. Nici n-ati crede ca nu e nevoie sa stai in ultima banca. De acolo, din locul acela, din banca a doua la perete, aproape ca nu te vezi. Si invizibilitatea asta iți convine. Încă experimentez statul lângă un zid, fără a fi pus la zid, ci doar asteptand momentul bun sa ma ițesc din locul meu cu umbre dar si lumina.
Pana intr-o zi cand pentru un om faci cea mai buna mancare, esti cel mai chibzuit om, cel mai indemanatic, ti se zice de zeci de ori pe zi ce mult bun gust ai, iți asculta toate povestirile despre cele întunecate din tine, râde de ele si te indruma ușor spre o oglinda, dar si spre orice pasiune pe care o dezvolti, chiar daca e doar pentru o vreme.
Imi place, de exemplu, sa vopsesc lemnaraie; ador mobila veche, dar nu cea stil, ci cea care se poate reconditiona; simt cum pot scoate din anonimat ceva ce altul arunca. In casa mea cam fiecare lucru poarta istoria cuiva. Cred ca v-ati saturat deja de ideea aia a mea cu „noutati impletite printre vechiturile inimii”, dar asta mă definește puțin. Visez ca voi face niste cursuri speciale despre vopseluri și antichizare. Daca nu as fi prinsa in altele, maine m-as duce. Asa, astept toamna. Iubesc, toamna. Toamna mi se coc toate, până și vacanta e concreta caci, in sfarsit, atunci o pot imparti cu sotul meu. Vara doar eu sunt cu acest privilegiu. Insa, fara el…nimic nu e grozav.
Într-o zi, gandindu-mă ca eu n-am nicio menire pe acest pamant, mi-au venit povestile in dar. Ce am facut eu cu gandul asta? Mi-am zis ca-s compuneri defazate, scrise cu 25 de ani mai tarziu decat trebuie. Si n-am mai scris permanent, ci ocazional, raportandu-mă la ce vedeam in jur. Cand am reusit sa-mi amintesc anul 2013, inceputurile scrisului meu, și bucuria fiecarui cuvant, mi-a revenit suflul.
Uitam mereu, insa, cat de tare și rapid mă relaxeaza înșiruirea asta de cuvinte. De am talent in ceva e mai putin important acum, dar cred ca devine important faptul ca, in sfarsit, prin pasiunile mele noi intalnesc oameni extraordinari și observ ușor texte formidabile sau acțiuni la care nici nu visam vreodata, care ma asaza in matca multumirii de sine.
Si nu mai fug de mine. Rămân. Rămân, caci menirea mea e sa nu uit ca pot fi fericita cu putin…
Orice am face noi – şi că-l ţinem în casă (recunoaştem vinovaţi, e singurul ce doarme cu noi în pat, la picioarele noastre), şi de-l spălăm, parfumăm, dichisim; că îl scoatem la plimbare şi chiar e singurul cățel ce ne așteaptă, cuminte, în mașină cât ne miscăm, pe repede înainte în astfel de cazuri, prin locuri în care dumnealor nu au voie – Toto ştie că e tomberonez şi se poartă ca atare.
Păi, cum sare el pe poarta şi ar vrea sa se alăture căţeilor ce bântuie pe strada noastră, niciunul din cei de acasa nu îl egaleaza. Cum caută, pe unde nici nu gândești, semne cu pământ şi iarbă, inexistente în curte, te umple de admirație, căci e demn de o perseverenţă fantastică şi nu se lasă până nu se cocoață în vreun ghiveci amărât smulgând victorios și ultimul fir verde pe care-l vede. Ei, astea nu stiu daca sunt chiar semne de tomberonez, dar acela că nu se atinge de crănţănelele lui până nu se asigură că nu primeşte mai degraba vreun oscior, cât de mic, sigur ne îndreapta spre aceasta concluzie.
Să vă povestesc întâmplare:
Aveam un singur os şi 6 bucati căței. Câstigatorul a fost, bineințeles, Lupu’-Băiatu’, care nu a fost chiar încântat de el, ci pândea, mai degrabă, intrarea în casă, de unde îl priveau…alţi ochişori pofticioşi. Toto, supărat, s-a instalat in fata uşii, care fiind doar din geam termopan, ne asigura privelişte completă. Si s-a uitat, şi iar s-a uitat şi a salivat, şi ne-a privit cu repros. Nimic. Osul se micşora sub colţii lupului. Profitand de neatenţia noastra, Izi, maidaneza – primul câine care a fost vreodată la noi în casă cu drepturi depline, și care , seara, la culcare se retrage tacticoasă spre locul de culcuș, făcându-ne pe noi să glumim mereu că și-a luat garsonieră – iese afară, fură osul, iar ăsta mic tot ca în fetiţa cu chibriturile rămâne. Mergem la culcare, numărăm căţeii şi ne dă cu virgulă. Toto reuşise, cumva, să ajungă la oscior şi nu se dezlipea de el, deloc. Oricum l-am fi momit, el ronţăia de zor, aşezat confortabil pe bancuta din curte.
După un timp, cu ton ridicat, reuşesc sa-l chem în casă, căci nu aș fi avut chef să ne trezească într-un concert de lătrături, când am fi dormit mai bine; însă, pe la ora trei, cand Mihai s-a dus la baie, a iesit si ăsta micu’ afară şi s-a întors cu osciorul lui. În pat. N-am văzut, dar am început a auzi, căci, în liniştea nopţii, se evidențiau zgomote gen ronţ, ronţ, chiţ, chiţ, mai rău ca şoarecele de acum ceva vreme – altă poveste cu mari urme lăsate prin mine. L-am despărţit de comoara lui, aruncându-l pe terasa din spate, unde Zara-lupoaica.. parcă-l astepta, vigilentă. Maaaare greșeală, ronţ-ronţul revenea cu ecou, în interior, iar Toto privea cu jind şi ușor nedumerit, spre pădure.
Nu ştiu ce s-a mai intamplat ca am adormit beton, dar ştiu ca dimineata, tomberonezul meu, era fix la usa de la terasa uitandu-se după comoara lui – osuţul fermecat. Ne-am distrat şi i-am promis unul doar al lui, căci nimic nu-l face mai fericit, chiar dacă nu suntem darnici mereu cu astfel de „recompense” căci efectele secundare sunt, iar sănătatea lor contează. Dar, din cand în cand, parcă mi-e drag sa vad mutriţe fericite..de tomberonezi.