Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul · Mărgăritare versificate

Poem rătăcit

 

Tristețea mea se vede in primul rid,
E cel care s-a așezat pe chip din totdeauna
Și pe care om drag l-a numit „semn de înțelepciune”.
Se adâncește când fruntea mea face cute-cute
Și ochii mijesc a soare inexistent.

Tristețea mea se vede pe buzele mele adunate a oftat,
Pe mâinile mele ce stau să se prăbușească de greutate invizibilă,

Se vede pe fiecare fir de păr care se adună ca o pădure pe fața mea care nu mai vrea a fi văzută de niciun om, de nicio făptură, de nicio rază de soare.

Tristețea mea se vede în literă, chiar de o ascund bine
Și delicat, în versuri diafane sau cuminți,

Și se mai vede în mersul bărbatului meu
Când observă că lumea mea are lacrimă de cristal.

Poate și de asta pașii lui se aud din capătul străzii,
Iar câinii latră a bucurie!

Ce știu ei de tristeți!

 

Scrisa in 17 august 2018, rătăcită, găsită azi!

 

 

Mărgăritare versificate

România poartă Ie

România poartă Ie,

Nu de-acum, de când se știe!
E cusută-n fir de foc,
Descântat în busuioc,

Prin împunsături terestre,
Dumnezeu ne-a lăsat zestre
Semne veșnice brodate,
Bogății neașteptate.

Pe cămeșa cea cu vise
Râuri sunt, păduri sau spice,
Cruci și rost, șiruri bogate,
Straiul nostru-i sfânt în toate;

Din hotar până în hotar
Ia noastră-i un altar
Unde ard povești frumoase,
Prin motive migăloase,

De deochi sau amor dulce,
In romb, floare sau în cruce;
Voronețul stă-n culoare
Roșul, albul, galben-soare,

Totu-i prins pe-a noastră ie:
Moarte, adult, copilărie,
Bucurii, tristeți, uniri,
Vindecări, mărturisiri,

Șiruri lungi de energii,
Borangic cu ape vii,
Liturghie și credință
Toate îmbracă a noastră ființă,

Și bătrâni, dar si copil
La botez, dar și pe miri,

Am trecut prin timp gătiți,
În port sacru primeniți
Am un gând, neașteptat,
De acolo, de la sat,

Unde încă se mai țes
Și pânzeturi, și-nțeles:
Nu-i așa că-n aste timpuri
Ia se coboară-n mituri

Și apoi urcă iar coline,
Inspre mine, înspre tine,
Înspre orișicui îi pasă
De simbolul de acasă?

Și că-n sarbători făclie
România poartă ie?
Și mai am o constatare,
Azi, când lumea-i așa mare,

Și ne risipim prin ea,
Ia-i ca duminica,
E o candelă cu mir
Povestită fir cu fir,

Cin’ ne vede ne admiră,
Ne citesc filă cu filă,
Răsfoind prin cusătură
Neam, istorii, semnătură
….românească

România poartă ie
România poartă ie
România poartă ie
Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Momeala din cort….

Prima dată când am plecat la pescuit mi s-a promis, din start, că acţiunea asta nu va însemna altceva decât o ieşire normală în natură, cu….cortul. Ceea ce nu înţelegea bunul meu amic era că aveam oroare maximă de corturi, dormit în aer liber, şi de lucrurile ce s-ar putea petrece în apropierea lor. Degeaba protestam. Se hotărâse în gaşca mea micuţă de prieteni, de atunci, că depresia ce se instalase în sufletul meu nu poate fi tratată decât cu ieşire în natură. Eu avusesem deja, până la cei 22 de ani, de atunci, două escapade de gen. Prima s-a consumat în mod traumatizant, frig, avertisment de urs, mâncare naşpa, şi un companion care mi-a lăsat un gust amar. Suferea de sindromul şefului:-narcisist şi insistent. Cu drag îmi aduc aminte, ce bucuroasă eram că mi se sfârşise aventura,  a doua zi, şi juram că nu voi mai încerca vreodată astfel de experienţe.
A doua oară a fost plăcut. Asta pentru că tot cortul îmi aparţinea şi era ticsit cu pilote, salteluţe, saci de dormit, că abia mă zăream în el. Am mâncat cea mai bună tocană de cartofi şi am băut cel mai bun ceai de plante, proaspăt culese din pădure. Cu toate astea, nefiind zona amenajată nu prea mi-a priit lipsa apei, a toaletei şi restul de confort binemeritat. Mi-am propus ca pe viitor să mă lipsesc de astfel de preocupări. Asta ar fi fost a treia oară când încercam senzaţiile noi ale naturii. Atâta muncă de lămurire s-a dus cu mine, încât am ajuns la balta respectivă pe întuneric. Alte trei corturi erau deja instalate şi oamenii coceau porumb şi cartofi, cu ceva vin fiert alături. Bonus…. o partidă de remi.
Ne-au ignorat, lăsându-ne chinul  de a ne instala dihania. Surpriză! Lipseau câteva tije de la cort. S-a pierdut, din nou, ceva timp, căutându-se beţe înlocuitoare pentru susţinere. Dar, după doi cartofi copţi, un porumb şi o cană de ceai, m-am mulţumit repede cu un somn. Fie vorba între noi, aproape din picioare, atât eram de obosită. Nu aveam maşină, atunci, niciunul dintre noi. Venisem cu trenul, aşa că n-am cărat prea multe. Curios, nici n-am avut nevoie de ceva. De dormit, am dormit doar eu. Amicul meu şi-a exersat abilităţile de mare pescar, toată noaptea. Eu habar nu aveam de asta. Am aflat dimineaţă după ce m-am mirat de ochii lui bulbucaţi şi roşii de nesomn.
Ei, dar esenţa abia acuma vine! Că doar ce poate fi atât de nemaipomenit într-o escapadă la baltă?! Cum se făcu dimineaţa, dar de-aia târzie, ca pentru mine, şi încercând să păcălesc timpul şi lumea din jur rămânând mai mult în solitudinea mea prietenă şi dragă, numa’ ce mă vezi zbughind din cort într-o mare mirare şi indignare. Ce se întâmplase? Claudiu, pescarul amator sau nu, de teamă să nu mă deranjeze, a luat cât a putut el de fin un recipient cu râme, mămăligi şi alte minuni. În graba lui a deranjat un tub. Acuma ce să vă spun mai întâi? Că eram oripilată? Sau că îmi venea să merg pe jos până acasă? Pentru că din cutiuţa respectivă se revărsaseră nişte viermişori. Mici şi „minunaţi”, vii şi prea mişcători pentru gustul meu.
Şi nu se revărsaseră oricum. Nu! Ci pe lângă faţa şi părul meu. Mă credeţi sau nu, n-am ţipat, nu m-am jelit, nu m-am răzvrătit prea tare. Ieşind în grabă, şi băgând de seamă că toată lumea era pe baltă, am luat o creangă stufoasă şi am început să mătur viermişorii buclucaşi, bombănind de zor. Tocmai atunci mă zări unul din cei de pe acolo. Se depărtează uşor de mine, se duce la amicul meu şi îi şopteşte: „Auzi, tu ai adus-o pe prietena aia a ta să se destreseze? Du-te, nefericitule, şi scap-o de vietăţile mişcătoare, că nu te văd bine mai târziu!’’
Nu are rost sa mai detaliez întâmplarea. Nu m-am supărat. N-am pescuit, nu m-am destresat, dar nici rău nu mi-a făcut ieşirea. M-am întors cu cinci peşti acasă şi asta a fost tot. Mi-am scos pârleala, vreo 4 ani mai târziu, când am plecat tot cu el, dar de data asta şi cu iubita lui personală, eu pe post de şofer. Mi-au ascuns cheile de la maşină, mi-au întins un pled şi m-au pus la soare. Ei, pe baltă. Mari pescari. Amândoi.
După cinci minute am început: „Mă plictisesc! Auoleu, gângania! Mă ciupeşte! Mi-e cald! Mi-e sete!”
Am ţinut-o aşa până am auzit:
-Auzi, ce facem cu ea ? O aruncăm în lac? Nu, nu putem! Hai, să-i dăm o undiţă!
-Nu-mi place!, zic….
-Iaca aşa! Să-ţi placă! N-ai de ales!, şi-mi înfige o undiţa între ochi…
-Fă ca noi, da ? Arunci! Dacă se mişcă plutitorul tragi! Hai, că nu-i greu!
Arunc. Ce o fi greu? Are dreptate. După prima lansare, o tufă era şi în dânsa nimeresc eu. Săracul om! Du-te! Descurcă, scoate firul, dă-mi-o iar spre aruncare. Greu. Fac iar operaţiunea. Acum, nu ştiu cum fac, dar fix între undiţele lor mă duc, încurcând astfel toate trei firele. Dezastru! Mă ajută şi de data asta.  Mă exilează, totuşi, precauţi, pe un podeţ. Şi începe distracţia. Unu, doi, trei peşti îi prind în mai puţin de 15 minute. Ţopăiam de fericire. Ei…. nimic! Punga goală. Eu, victorioasă! În următoarea juma’ de oră adunasem cu tot cu cei trei de la început, în total: 7 peşti. Doar eu.
Aud din nou:
-Ţi-am zis eu s-o aruncam în lac? Na, acu’! Norocul începătorului! Hai, o aruncăm acum, luăm peştii şi plecăm!
N-a fost să fie. M-au mutat de acolo, de fapt am plecat cu toţii. Am mai prins eu unul şi Dana unul. Marele pescar…. nimic. Cu 9 peşti am ajuns acasă şi cu ultima bifare a vreunui drum de pescuit. Nu m-au mai prins, nici ei, nici alţii. Îi ascult poveştile pescăreşti pasagere cumnatului meu. Totdeauna  acestea  sfârşesc cu o replică: „Măi, da’, pescar mai priceput ca Adriana n-avem! 8 dintr-o lovitură!”
Şi singura dată în viaţă vrând-nevrând am fost croitoraşul cel viteaz! Sau pescarul? Ei, lasă…

pesti