Etichetă: flori
Cu cine semeni, dumneata? Cu tata…
Cu cine semeni, dumneata?
Din tine sunt și-n tine am rădăcini,
Cu trup crescut din foi deja citite,
M-ai plămădit din apă și senin,
Să nu rămân citită..pe sărite.
Din tine am crescut; cu ochi ca de tăciune
M-ai înzestrat și-ai pus în ei ambiții,
Nu am știut să-i țin deschiși mereu și, în lume,
Am bâjbâit o vreme-n …intuiții.
Spre tine îmi ridic privirea căutând
Știutele-ncruntări, emblemă vie,
Acelea mi-au rămas, sperând
Că esti în mine și eu urmă..ție.
În mintea mea te port ca la sfârșit
Cu albe fire ce-ți împodobeau seninul,
Uitând ce artist de om m-a zămislit
Si de-a lui tinerețe care a fost ca spinul…
..unui trandafir cules dintr-o grădina ascunsă
Topit în dragoste rămasă pe petale,
Te-ai scurs în noi, iubire adânc pătrunsă,
Să te amintim. Tu înger, și eu (noi)… floare.
Fotografia mi-a inspirat versurile, dar nu vreau să primesc de la voi niciun gând plin de tristețe. Frumusețea aceasta de om ne-a fost tată. Un special, un vesel, un muncitor și un om care nu a știut ce-i odihna. Iubea muzica, îi plăceau femeile frumoase, să cânte și să nu se dea bătut, învins, doborât. Mereu îmi descria oameni, locuri, lumea pe care ochii și inima sa le traduceau diferit. Cu cine a putut, a rămas prieten, cu cine..nu, pierderea a fost a lor, caci tata era un spectacol. Dacă acesta spunea despre un bărbat „e un domn”, atunci știam că nu am de ce să îmi fac griji că nu i-ar plăcea persoana. Intuia perfect, avea reacții neașteptate, pe care nu mereu le agream, căci nu avea stavilă în vorbe. Adevărul nu supără, dar modul de a-l spune….da. Era un om ambitios, prea ambițios. Eu nu-i semăn, singura mea ambiție, cum spunea cineva deunazi, e să fiu fericita. Dar el nu știa ce înseamnă …„prea mult”. De asta, azi, asa fara motiv, nici măcar pentru cei 10 ani de cand nu mai il pot atinge, am vrut sa scriu aceste randuri..pentru, cu și despre tata. Si mi-ar mai plăcea ceva, sa-mi lasati, daca doriti, ce melodie v-a plăcut vouă din anii șlagărelor. Tatei îi plăcea Dan Spătaru, și, veti rade, il admira pe Ștefan Bănică junior. Cu seniorul avea prietenie veche. Să aveti seară bună și bucurați-vă de amintiri frumoase sau de îmbrățișări palpabile. Ambele țin de cald.
Te salut, lumeeee!
Joaca înserărilor obișnuite
Seara ni s-a așezat la masă,
N-am servit-o cu nimic,
Doar ce-am invitat-o-n casă,
Fierbea apa-ntr-un ibric;
Am spus repede o scuză
Și-am luat fructe de pădure,
Anason cât buburuza,
Miere, nuci și niște mure;
Am fiert totul pe-ndelete,
Seara se cam plictisea,
Avea treabă, n-avea sete,
Se uita prin casa mea,
Indiscretă, fandosită,
Ba ca e, ba că nu e,
Se voia nestăpânită,
Gata sa ne-ntunece.
Cocheta cu umbre-n casă,
Se foia, privea pe afară,
Se așeză din nou la masă,
Cu tupeu, ca prima oara.
I-am intins cana cea albă,
Care-mi e ca talisman,
De când era pe o tarabă
Într-un oraș medieval.
Nu a vrut-o, mofturoasa!
Ea voia doar portocale,
Si iși dorea-n a noastră casă
Să se plimbe mai agale;
Am tras scaunul sa iasă,
Mi-am udat buzele-n ceai,
Și-atunci a pus peste masă
Stăpânire cu alai.
I-a placut c-am rasfatat-o
Cu lumină și cu flori
Și atunci parca am îmbunat-o,
A vrut ceai și chiar lichior.Seara imi este rudă nouă
Dintr-o viață cu mult film
Stam la masă amândouă
Și Brașovul îl privim
Catchy și poveștile mele. A doua…
Dimineața mi se așeza pe palme, pe felia de unt, în cana de ceai, se întindea în toată bucătăria, amintindu-mi că o așteptasem cu nerăbdare. Toată noaptea mi se sudaseră gândurile, topind, ca într-un furnal, oțelul unor treceri de oameni cu patimă. Lumea se încrâncenase, ieri, în jurul meu, iar eu nu am putut ascunde nopții frământările ce le purtasem prin tot felul de dimensiuni. Știam că oamenii nu funcționau toți împreună, dar destinul sau încăpățânarea EI ne înghesuiseră pe toți într-o încăpere cu pretenție de living. În realitate, era o sufragerie mai generoasă nițel, dar care părea ca o sală de ședințe cu toate scaunele acelea înșirate prin colțuri.
Cum apăream, ca la o comandă sinistră, cum ghiceai o nevoie de cale întoarsă, un mic gest de respingere și dezaprobare instinctivă. Zărisem, din prima, o persoană care, de câte ori vorbea, te împingea ușor cu degetele, mai jos de umăr. Permanent te întreba ce faci și dacă refuzai vreo confesiune măruntă, îți aducea, în prim plan, toate punctele comune, toate cunoștințele și vreun amănunt care, sigur, mai trebuia despicat, deși tu uitasei, demult, întâmplările. Unde să te strecori?
Cu florile-n mână, aștepteți gazda, în speranța că…(citește aici)
Fluturi negri, pietre și dor de mama….
Lumea strigă, strigă ușor în capul meu: „Vezi că ai uitat! Coboară! Unde te urci? De pe stânca aia cad pietre!”
Nu văd nicio piatră, stânca e tot acolo, mă privește rece, adunând mușchi jilav și decor viu de melci umblători.
Cad pietre? Le-oi fi dizlocat cu gândurile negre dintr-un coșmar răzleț. Se făcea că..
-Ei lasă, nu mai povesti. E la fel ca orice alt coșmar, iar în final răsufli ușurat….
-Știi, eu nu..
-Daaaa, sigur! Tu nu! Tu visezi fluturi care îți zbârnâie la urechi și ăla e tot coșmarul tău, nu?
-Nu! Am gând de …mama. Mi-e cam dor, iar azi noapte am avut mai mare nevoie de ea ca niciodată. Sunt obosită de gânduri, de cuvinte, de toate scamele negre așezate printre celule care au avut nițică zbânțâială în plus, de o vreme
-Aha, și brusc ai capitulat? Dai și tu nițel din coate, o dată la 13 ani și gata, obosești!
-13 ani? Ce contabilitate ții?
-Una reală! Calculează și tu.
-Imi pare rău, matematica o fi ea poezie dar nu în mintea mea, deși aritmetica simplă…? Știu și eu? Tot nu mă prind la ce te referi?
-La pietrele care cad, lasă-le acolo! Sunt pietre cu rost. Ce ai fi vrut să fie? Nisip?
-Mai bine du-te și mulțumește stâncii că te păzește și îți aduce atâta energie pozitivă de nu vei reține niciodată ce fluturi negri vor zbura prin coșmarurile tale de noapte. Iar pe maică-ta… sun-o! Acum!
-Alo, mama?
-Da, fata mamii, ce e cu tine?
-Nimic, mamă, dar oare sunt prea bătrână să-ți povestesc despre pietre grele și fluturi negri din somn adânc?
-Te iubește mama, hai..te aștept acasă și alungăm împreună orice gând rău!
-Ce gând rău, mamă? Nu mai am niciunul..
-Mamă?
-Da, fata mamii?
-Să-mi spui dacă ți-e grădina în floare și dacă e ștevia crescută…
-E, mamă! Hai, îți face mama povești noi, iar tu le vei transforma în fluturi colorați. Vrei?
-Vreau, mamă!
Azi nu mai sunt bătrână, azi așez pietre, sărut stânci, sărut mâna mamei mele și trimit fluturi și ramuri de corcoduș înflorit către voi! Nu mă întrebați de ce azi. Așa simt…