Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Tanţa, mireasa rock dintr-o zi de marţi


Încăperea  mirosea a nervi scurtcircuitaţi între ei. Cred că nu mai văzusem atâţia oameni la un loc de când erau faimoasele cozi pentru ulei, carne sau unt, de dinainte de revoluţie. Am intrat timid încercând să-mi fac loc uşor printre oamenii toropiţi de zăpuşeala din jur. Plouase. Umbrela mea încă picura. Mă udasem fleaşcă pe  pantalonii mei negri. Bluza albă mi se lipise de trup şi eu mă tot foiam să o dezlipesc fără să atrag priviri insistente. Foşneam. Din rândul trei, de pe locul nimănui, un cap de bunică cu meşe violet se uita mustrător la mine. Doar părul ei alb argintiu perfect era de bunică. Privirea nu.
Bunicile au sclipiri de îngeri buni în ochi. Încerc să nu mă mişc, atentă fiind la rumoarea din încăpere. Actele mele erau incomplete aşa că nu mă bazam pe reuşite, doar pe noroc. Gândurile celor din încăpere cred că se încrucişau deja între ele. Am avut impresia că ale mele au devenit mov. De la bunica, normal! Vreo două  plecaseră deja să cotropească fata de la ghişeu care tare se mai mişca încet. Din nefericire, un război total începu în momentul în care s-a anunţat că ghişeul se închide. Se defectase calculatorul: “Mâine! Veniţi mâine!”
Vreo doi bărbaţi plini de apă de la ploaia de afară încă zăboveau a nedumerire. Parcă nu le venea a crede. Pe uşă încercau să iasă câte trei deodată. Eu mă prinsesem cu umbrela de fusta bunicii cu meşe mov. De teamă să nu primesc şi mustrare scrisă, după avertismentul ce-l aveam de la ea, mă chinuiam sa-mi desfac umbrela fără să-i rup doamnei fusta. Îmi agăţ degetele de clanţa uşii. Scheaun în surdină, ca o mâţă plouată şi fără personalitate şi încerc să ies. Mă văd împinsă în lateral de un om corpolent şi grăbit prea tare pentru liniştea ce domnise mai devreme în încăpere. Din slăbiciune cedez. Dar mă aruncă, înspre mijloc, un tânăr ce fornăia deja de nervi. Mulţumesc cu privirea. Nu apuc prea bine, că ies direct în curtea interioară.
Ploaia stătuse de douăzeci de minute. Mă aşez pe o bancă semi-udă. Pun umbrela şi sacoşa cu acte la adăpost şi privesc în gol. Forfotă mare şi aici. Tăvi cu pahare cu şampanie pluteau pe lângă mine fără să desluşesc chipuri. „Se mărită cineva!„, gândesc, chinuindu-mă să prind cu privirea cuplul. Nu vedeam nimic. Dar marţi? Cum să te măriţi marţea? Nu-s cele trei ceasuri rele? Ce mai conta? La ce veselie era nu cred că se gândeau la asta. Sau la ploaie!
Pe neașteptate, însă, în mâna mea dreaptă aterizează un pahar de şampanie, iar în cealaltă trei prăjituri cu bezea şi nucă. Preferatele mele!, gândesc. Mi-era foame, aşa că nu întreb nimic şi le înfulec repede, să nu se prindă vreunii că nu-s nuntaşă. Dar tocmai când mestecam de zor apare acelaşi domn cu mustăcioară şi pălărie, roşu la faţă şi un pic cam vesel pentru ora aia de prânz. Cămaşa lui albă se asorta cu a mea. A mea mai mustea încă de ploaie.
Eşti prietenă cu mireasa, nu? Faină fată Tanţa! A avut băiatul meu mare noroc!
Ştiţi, eu nu…, dar nu apuc…..

Socrul mare îmi mai îndeasă doua fursecuri şi-mi umple paharul cu şampanie: „Pentru copii! Se vede că eşti ca Tanţa! Fete fine!” Dispare înainte să apuc să-i zic ceva. Mă grăbesc să fug până nu vede nimeni că-s intrusă şi remarc amuzată că toată lumea are ţinute sport, mai puţin pălăriosul. Tot nu văd mirii. Iar încerc să plec, dar tatăl socru mă potcoveşte cu mormanul de flori al miresei zicând scurt:

Ţine-l tu! O încurcă!
-Ştiţi, eu…!, încerc iar….
Degeaba! Vorbeam singură!
În fundal, într-un sfârşit, văd mirii. Cei mai miri de i-am văzut eu vreodată. Cu pantaloni de piele amândoi. Cu lanţuri de rockeri şi cămăşi albe! Realizez că sunt în tonul lor fără să vreau. Mirele era cuminţel. Fără plete sau ţinte în plus, dar cu un aer de fermitate şi masculinitate numai bună de ţinut o Tanţa. Mă gândesc că e o glumă şi că socrul doar o alintă aşa, dar aud în aer: „Să trăiască Toma şi Tanţa!” Remarc ceva extrem de special. În momentul ăla încetez să mă mai mir de ceva: în mâna fetei trona un mănunchi de ramuri înflorite de măr, roze. Excelent! Mireasa asta nu putea fi altfel! Clar. Încerc să-i înapoiez mormanul de flori şi  cu o naturaleţe demnă de Hollywood bag repede nişte urări de bine. Pac fotografii pe noi! Stăm la poze, oarecum…natural. Observ priviri întrebătoare, sprâncene arcuite a mirare, dar până să aibă timp de mine îmi recuperez lucrurile şi ies din clădirea ce ţinea loc de tot felul de evenimente, se pare.

măr

 

Uitasem de întâmplare când, la câţiva ani după asta, pe o terasă în Sighişoara, la un festival medieval, observ un cuplu cu aceiaşi pantaloni de piele şi cu aceeaşi fericire cunoscută pe chip. Îmi chinui mintea şi mă îndrept spre ei cu un nume pe buze: „Tanţa?” Dacă pentru mine era o confirmare a faptului că acea zi fusese cu adevărat, ei se tăvăleau de râs în amintirea nunţii lor: eram fata cu mormanul de flori în braţe. Mi-au promis fotografii, întâlniri. Parcă niciunul nu voiam să stricăm vraja. Ne-am îmbrăţişat cu grijă, cum tainic şi magic o mai poţi face, eu fiind pentru ei un martor al iubirii lor de atunci. Martorul de nicăieri. Ei pentru mine erau încă frumoşii rockeri, miri de o zi de marţi cu flori de măr şi pantaloni de piele.

4 iulie 2013

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare versificate

N-am fost, nu sunt

N-am primăvară-n ochi,

şi-n inimă n-am flori

de mărgărit;

nu am culoare-n tabloul

ce visul meu de-o noapte,

stingher, l-a plămădit.

Sunt o femeie rătăcită

între femei cu nume stea;

îmi caut drumul,

dar mă-mpiedic

pe drumul lor,

în calea mea.

Zâmbesc amar

strângând la piept

un strop mărunt de frumuseţe,

din rama ca de chihlimbar

un chip ştiut chiar

îmi zâmbeşte:

E mama

şi-o dulce clipă de alin

cu fericire se îngână,

adun petale de cleştar,

dar drumul meu tot gol rămâne.

Cu dragoste mă învelesc,

o carte veche ascund sub haine

şi-un gând îmi trece vrei-nu vrei:

Tu eşti femeie! Ele-s mame!

Şi-o lacrimă coboară-ncet,

iar visul meu se luminează:

O viaţă am şi o accept

Chiar de n-am fost şi nu sunt mamă!

 

”flori, primavara, femei, frumusete, mame, chihlimbar, inima, carte, fericire, dragoste, dulce, culoare” sunt cuvintele acestei săptămâni din clubul celor 12 cuvinte. Recunosc, pentru mine 8 martie nu înseamnă decât ziua mamei şi nimic nu mă poate face să cred altfel. Am tot respectul faţă de oamenii ce cresc copii, iar faptul că eu nu am e doar o întâmplare a sorţii. In tabelul lui Eddie veţi găsi scrieri poate uşor mai vesele. Eu sunt mulţumită cu viaţa mea, am grijă de sufleţele blănoase, dar ştiu că ipocrită nu sunt, lucrurile sunt total diferite. Să ne trăiţi mamelor! Să trăieşti, femeie fericită..orice ai face!

Am revenit asupra postării şi voi aduce un text lăsat de un om drag mie ce a avut bucuria sa imi scrie un comentariu folosind cuvintele duzinei. Ma inclin cu respect. Astăzi, Maşa,  esti partcipant cu drepturi depline la jocul celor 12 cuvinte. Mulţumesc:

”E primăvară iar, dar doar în suflet,
Afară încă suflă iarna grea…
Noroc că tu ne-ai aruncat în zâmbet,
Și ai topit ultimul fulg de nea.
În inimă cu flori de chihlimbar
Ce poartă-n ele un trecut cam șters
Încerc și eu să îți aduc în dar
Culoare, fericire, într-un vers.
Aș plămădi din ele chiar o carte
Cu dragoste de mame, de femei,
Dar vezi tu, Adriana, nu am parte
Decât prea rar de astfel de idei.
E dulce gândul că aș țese iar
Covor de frumusețe într-un vis;
Până atunci, de voi avea vreun har,
Eu mă rezum la ceea ce am scris.”

Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare-profil

Lacrimi de crocodil

Lumini străbat difuz spre cerul-copil, ce are pete roz şi violet şi nori pufoşi, şi migăloşi de un verde pai. E o lume de curcubeu care răsare la fiecare colţ şi strigă spre fiece făptură colorată: „Veniţi de mă luaţi! Sunt a voastră!
Dar ei stau cuminţi, pătrunşi de vraja arenei, de numerele de trapez şi de leul care tocmai a plecat să tragă un pui de somn. Încă fac cu mâna în aer de „la revedere”. Nu-nțeleg de ce circul e atât de trist; ei au vrut să mângâie pe creștet animăluțele din cartea lor de povești. Se simt păcăliți. Nici vata de zahăr nu le mai e de ajuns, nici ochişorii nu le mai sunt obosiţi. Stau şi privesc spre clovnul ce se ceartă c-un alt clovn. Aplaudă, strigă, zâmbesc, se luptă să nu ajungă, pe rând, acolo, pe scenă, să-i ajute pe bieţii comedianţi să se ridice și să vadă cerul ăla colorat, de zici că fluturi mov de bezea, care au încremenit în văzduh.
Că doar ei ştiu. Au învăţat să meargă ţanţoş de mititei şi, parcă, oamenii ăştia împiedicaţi nu mai ştiu să se ridice singurei. Copilul din lumea curcubeului de circ se înfioră, adună o rază violet,  cu un semn sigur, din aer şi strigă încet: „Plânge! Plânge clovnul! Mamă, de ce plânge omul cu nas roşu? Am strigat eu prea tare? Îl doare că s-a lovit? Sau chiar l-a pălmuit nenea cu păr albastru?”
Ochişorii lui sticleau de emoţie, tremurul glasului o făcu pe mamă să spună uşor: „Nu, mamă! Sunt lacrimi false! Lacrimi de crocodil!
Copilul, acum mare, trecea pe trotuarul celălalt de câte ori vedea circul sau un om cu nas roşu. Să nu se molipsească iar cu tristeţi false. Regreta doar curcubeul magic. Se scutură uşor de gânduri, și piti sub haină o rază colorată care tocmai îl ademeni ameţitor, strecurându-se printr-o ploaie uşoară care semăna cu niște fulgi fără trup.
Tot lacrimi de crocodil. Dar din cer.
Sunt îmblânzitoare de cuvinte, de o vreme și mult am câştigat  în acest timp perfect tocmai în imperfecţiunea lui. Un timp al  scrisului, care îmi amintește de șovăieli amare de când nici măcar nu ştiam să tastez cursiv o frază, și care a curs fascinant în marea de litere a lumii noi.  Cu fiecare zi v-aţi adăugat şi voi, picurând în mine ce ați avut fiecare de dăruit şi mi-aţi transformat mugurii în floare, mi le-ați pus în buchete cu emoţii şi incertitudini, cu bune şi rele. O lume. Nouă. Mare, vastă, diferită. Vă mulţumesc. Dar asemeni copilului ce stătea aproape de arenă, e timpul să prețuiesc  lucrurile simple, să observ fluturii din vată de zahăr mov, sa adun florile cuvintelor roz și să mă gândesc mai mult la sufletul meu care nu mai vrea să vadă lacrimile de crocodil ale acestei lumi; iar în primul rând n-am să le mai văd pe ale mele. De azi sunt „înşiră-te mărgăritare pe tastatura de mâine”. În suflet, însă, păstrez câte ceva din ceea ce mi-ați dăruit, mă umplu de frumos, iubire și sunt recunoscătoare că vă am alături. Nu știu spre ce mă îndrept, dar tot ce îmi doresc e ca fiecare cuvânt să pară scris acum cinci minute. Oare voi uita regula asta în timp? Sau mă voi încurca în ițele colorate din arena circului ..ce-și spune viață?
  Aici sunt lacrimi de crocodil veritabile.
Mărgăritare versificate

Născut în Mai…

Când ţi-am prins paşii de pe calde urme,
Mă alungase-i, tu, deja, în clipe mute,
În contururi oarbe şi-n lacrimi surde,
Amărui, ale tristeţii neştiute,
Fără chin.
 
M-am prins, firav, în hora vieţii tale,
Dar m-ai desprins trufaş, zâmbind,
De neputinţa mea de floare ,
Nedemnă de-un amor de crin.
Imperial.
 
Ţi-am pus, atunci, pe creştet păpădie
Şi te-am minţit că plec. Nici n-ai clipit,
Dar puful păpădiei nici că simte
De te prefaci sau tremuri adormit,
In nesfârșit.
 
Nu las nici urme, nici miros în tine,
Nu-ți bântui visele ascunse-n păpădii,
Plutesc ca ea, cu-avant spre locuri pline
Și-n zbor te-oi dezlega de un flirt, să nu învii
Amoruri vii.
 
 
 
Tu stai semeț fără să știi că-n necuprins
O lume se adună în brazde curcubeu,
Nu dai binețe, te simți de neînvins,
Te-nalți spre soare, deși soare-s eu.
De-o clipă.
 
Alergi spre tine, doar cu tine poţi să stai
Şi străluceşti cui vrei. Ești fir de Crai…
…născut în MAI.