Lumea strigă, strigă ușor în capul meu: „Vezi că ai uitat! Coboară! Unde te urci? De pe stânca aia cad pietre!”
Nu văd nicio piatră, stânca e tot acolo, mă privește rece, adunând mușchi jilav și decor viu de melci umblători.
Cad pietre? Le-oi fi dizlocat cu gândurile negre dintr-un coșmar răzleț. Se făcea că..
-Ei lasă, nu mai povesti. E la fel ca orice alt coșmar, iar în final răsufli ușurat….
-Știi, eu nu..
-Daaaa, sigur! Tu nu! Tu visezi fluturi care îți zbârnâie la urechi și ăla e tot coșmarul tău, nu?
-Nu! Am gând de …mama. Mi-e cam dor, iar azi noapte am avut mai mare nevoie de ea ca niciodată. Sunt obosită de gânduri, de cuvinte, de toate scamele negre așezate printre celule care au avut nițică zbânțâială în plus, de o vreme
-Aha, și brusc ai capitulat? Dai și tu nițel din coate, o dată la 13 ani și gata, obosești!
-13 ani? Ce contabilitate ții?
-Una reală! Calculează și tu.
-Imi pare rău, matematica o fi ea poezie dar nu în mintea mea, deși aritmetica simplă…? Știu și eu? Tot nu mă prind la ce te referi?
-La pietrele care cad, lasă-le acolo! Sunt pietre cu rost. Ce ai fi vrut să fie? Nisip?
-Mai bine du-te și mulțumește stâncii că te păzește și îți aduce atâta energie pozitivă de nu vei reține niciodată ce fluturi negri vor zbura prin coșmarurile tale de noapte. Iar pe maică-ta… sun-o! Acum!
-Alo, mama?
-Da, fata mamii, ce e cu tine?
-Nimic, mamă, dar oare sunt prea bătrână să-ți povestesc despre pietre grele și fluturi negri din somn adânc?
-Te iubește mama, hai..te aștept acasă și alungăm împreună orice gând rău!
-Ce gând rău, mamă? Nu mai am niciunul..
-Mamă?
-Da, fata mamii?
-Să-mi spui dacă ți-e grădina în floare și dacă e ștevia crescută…
-E, mamă! Hai, îți face mama povești noi, iar tu le vei transforma în fluturi colorați. Vrei?
-Vreau, mamă!
Azi nu mai sunt bătrână, azi așez pietre, sărut stânci, sărut mâna mamei mele și trimit fluturi și ramuri de corcoduș înflorit către voi! Nu mă întrebați de ce azi. Așa simt…
Tu nu-mi esti nimic decât o-ntâmplare
Pe care am uitat-o-ntr-un noiembrie gri;
Tu esti, probabil, o lectie oarecare
Ne-nvățată la timp, dar pe care o știi
C-a rămas neculeasă, nerodită,
Roasă-n inimă strâmbă și albită-n cuvinte
Și de spun o poveste, și de o fi adormită,
Tu râmâi doar un gând de luare aminte
Și atat.
Tu mi-ai fost, într-o vreme, o umblare prin minte,
Scotocind prin cotloane, deși sunt la vedere,
Mie, acum, nu imi pasa daca prinzi in cuvinte
Zbateri moi sau nuanțe care par doar repere
Într-o lume pestriță, intr-o lume amară,
Judecând după umbre ce le aduni împrejur,
Din păcate, mereu vei credea c-o s-apară
Vreun călău ce-o sa-ți caute jertfa pusă pe rug
Sau pe jug.
Am puterea sa plec, sa ma nasc inc-o dată,
Sa renunț și la oameni, la idei și cuvinte,
Am putere sa uit, dând povestilor roată
Înșirând alte umbre și lumini părăsite,
Vei vedea ca nu-mi pasa că-mi găsesti vină iar.
Nu-i asa ca durerea poartă lacrimi dosite
Și ca viața-i o vină? Altfel, mă întreb, de ce-o simt
Obosită?
Cand vei crede ca altul iți cam fură din viață,
Cand vei crede-n nimicuri care oricum n-ar conta,
Vei simți atentate care, puse-n balanță,
Nu vor da mângâiere, ci vor rupe din ea
Șiruri albe de gânduri, piatră seacă ce plânge
După omul din brațe, după omul ce moare
De atâta durere care-n suflet se strânge,
Nemișcării cerând, oarecum, îndurare
Într-un sărut.
Sărutu-i rece, îmbrățișarea ta de stancă mi-e străină!,
Pare a spune-ntr-un final absurd și-ncremenit;
Dă-mi drumul din strânsoare caci tu esti cel de vină
Că nu trăiesc doar clipa ci, poate, un infinit!
Sunt ochi ce cred povestea zidirii-nlănțuite,
Sunt inimi ce nu simt c-au meritat să tacă,
Ce ar fi vrut să bată-n emoții amețite
Și nu în veșnicie iubirea să o-mpartă
Absurd.
Morala am avea, de nu am fi cu toții
Prea diferiți în simțuri, percepții și trăiri,
Unii preferă o viață jucată-n ritmul sorții
Ca fluturii ce poartă-n aripi trăiri de o zi
Sau cei care ar duce-n nemuriri de piatră
Povesti care sa-nceapă și azi, si-ntotdeauna,
Nu ar conta ca piatra, pe alocuri, chiar se crapă,
In infinit si-ar duce și inima, și anii, și nu le-ar fi totuna
C-ar mai trăi o zi.
Nu mă omor după temele ce au la bază fotografii, dar am încercat și eu ….. piatra cu versul. Veți găsi în același tabel găzduit de Eddie, scrieri mai spectaculoase, tot în clubul celor 12 cuvinte. Aceasta a fost percepția mea -un infinit de o zi
Am obsesia cercului, a cireșelor, a melcilor fără cochilii sau cu, mă obsedează că locuiesc pe Dealul melcilor, și nu glumesc, v-am spus-o des. Am obsesia știutului și neștiutului, șoptitului și neșoptitului, nestrânsului, neiubitului, nedoritului, nemăsuratului, nepotrivitului. Am obsesia șoaptei și a forfotei, a tropotitului, vârtejului și a gândului nespus, am obsesii tainice, așezate, domoale, molcuțe cu vorbele soțului meu prinse în ele. Am obsesia albastrului, a pietrelor albe, a cuvântului alergat, obsesii de om mărunt, de om trudit, obsesie alb – negru, a albului nesfârșit, a trecerilor, obsesii de om obișnuit, obsesia ochelarilor mari de soare, obsesia mobilei pictate, a sforii, a pânzei de sac; am obsesii tricolore, cu gând de Păunescu, Sorescu, Nichita și Eminescu, am obsesia toamnei, a mirosului de scorțișoară, dovleac și brumă. Am obsesia fricilor, spaimelor, sărăciei, a îmbrățișărilor, îmbătrânirii și neîncrederii. Am obsesii cu amintiri de la Revoluție, obsesia uitării, nu-mi lipsesc unii oameni și nu mă mai interesează ce oameni mă urăsc sau iubesc. Am obsesia clipei, a trecerii, secundei, obsesii de tablă, de cretă, de metal. Am obsesia neîmplinirii, a inspirației, imitației, a renașterii, obsesia redescoperirii, a feminității, obsesie senzuală, decorativă, cu puls neregulat.
Am obsesii cu greșeală, din greșeală și despre greșeală. Am obsesia ploii, a nasului lipit de geam, obsesie amară, lucidă, pragmatică, logică, matematică. Am obsesii oțelite, tăioase, povestite, obsesia roșului, cărămizilor, obloanelor, obsesia lemnului rindeluit, a buzelor roșii, a tușului negru, obsesia porțelanului perfect, a damascului fin, a cașmirului, a perdelelor cu pătrățele roșu-alb, a pielii, obsesia gustului franțuzesc, a hortensiilor, obsesii crocante, obsesia ne-visării, a concretului, a sălii de fitness, obsesia pâinii calde, a clătitelor, a dulceții de zmeură, a mierii de salcâm sau de tei, a untului și a brânzei, am obsesia oului moale, a gătitului, gogoșilor, a mămăligii și pastramei de oaie, a cafelei râșnite, a biscuiților cu migdale, a bezelelor gen Pavlova, a prunelor uscate, am obsesii crocante, dulci-acrisoare, obsesia dantelelor de bumbac, obsesia broderiilor, obsesia cuferelor, obsesii de catifea, de vechi, de retro, de vintage, obsesii rustice, a nesfârșitului, a munților și valurilor toamna, a mării iarna.
Am obsesia aromelor, a libertății, a cuprului, obsesia fondului de ten beige, obsesii de smarald, de onix, a cerceilor mari, a gablonțurilor, obsesia cărților roase de vreme, a rochiilor, obsesii croșetate, obsesia unghiilor mici, mărunte, cu mâini fine, obsesia păstăii de vanilie, a crengilor goale, a moțului cu frișcă, a eprubetelor, a covoarelor de lână albe, obsesia mersului prin ploaie la Paris, obsesie de Sighișoara, de Casa Cositorarului, obsesia cameelor și a balansoarelor, am obsesia stalpilor de lemn, a sălciilor pletoase, a salcâmilor, a fierului, obsesia rafturilor ascunse, a coșurilor de răchită, a rogojinilor, obsesia draperiilor albe, pline, obsesii de sticlă, de bambus, obsesia jobenelor, a mirosului de tutun cu aromă de cireșe, obsesia oamenilor potriviți, obsesia rochiilor negre, a bulinelor albe pe o pânză bleumarin, a tocurilor, a cizmelor înalte, a celor militărești, a șalurilor și mânușilor fine, am obsesia candelabrelor de pânză cu franjuri, a cergilor maramureșene, a iilor, am obsesia brazilor, a verdelui din gradina, obsesia stancilor, a pantalonilor scurți, a pantalonilor de piele, a blugilor vechi; obsesia cămășilor albe, ale maieurilor, obsesia circului pe care-l detest, a magiei care nu mi-e dragă, obsesia mâinilor libere când port o poșetă, a imprimeurilor florale, ale dungilor marine, obsesia tablourilor grafice.
Nu-mi place să fiu fotografiată, nu știu să fotografiez, nu scap ușor de probleme care mă bântuie prin nepotrivire, nu-mi plac oamenii egoiști, nu vreau să știu secrete, nu-mi plac experiențele care lasă gust amar, iubesc munții, Canionul Sapte Scari, pe sor mea, pe mama, amintirile cu tata, cele din copilărie, urasc faptul ca nu am semnul de apostrof pe tastatura, iubesc oamenii originali, urasc sa ma simt stânjenită de vreo întâmplare, nu-mi plac anii tinereții mele, nesiguranța de atunci, bâjbâiala, imi plac ceainicele, gențile pictate manual, rubinele, jadul, chihlimbarul și bambusul.
Nu am obsesia ridurilor, nu am obsesia trecutului, ci a prezentului, nu-mi plac pepenii, am dependența de calculator dar fără obsesie, de animalele mele de companie fără să mă transform într-o „activistă”, nu suport telefonul digital, nu-mi plac semințele, mănânc rar alune, îmi plac Garou, Zaz și muzica franțuzească, ultima mea obsesie e năutul și sper să fac o obsesie pentru fluturi. Poate așa imi zboară și mie toți fluturii ăștia din cap pe care i-am numit …obsesii.
În definitiv, nu am nicio obsesie ci doar repetiții. Simplificat, e ca și când vii acasă cu un nou tricou alb, perfect, când zac, pe raft, zeci, la fel. Dar dacă-ți plac…
Nu sunt vorbăreață din naștere, nu am fost mereu convinsă că pot spune ceva deschizând gura cu mai multă îndrăzneală. Prefer să ascult. Mă așez, oriunde aș fi, pe lângă cel mai vorbăreț și mai fascinant personaj și sorb fiecare cuvânt cu atenție, cu lăcomie ca și când mi-aș dori să-mi rămână prietene mai multă vreme. Ele, cuvintele, ce credeați? Mi-aduc aminte de vremurile de dinainte de 1989. Vorbeam toți puțin, pe șoptite, de frica unui bau bau imaginar cu care ne obișnuisem atât de tare, încât chiar credeam că va veni, de undeva din spate, te va bate pe umăr și-ți va spune încruntat: „-Te-am auzit!”
Asta nu însemna că nu aveam nevoie de repere, de interacțiune, de comunități care să ne inspire, să ne îndrume, să ne așeze. O vreme ne-au fost suficiente cărțile, apoi ne întâlneam la vreun ceai dansant, în care toți se pupau și adio discuții. Mai mergeam la niscai cercuri literare, la bibliotecă, dar participai la un veșnic monolog care te adormea și nici nu-ți răspundea nimeni la întrebări nepuse. O vreme ne-a îndulcit Păunescu și al lui Cenaclu, dar era mai mult o redescoperire a nevoilor sufletului decât o vindecare a lui. Mă topeam prin alte arderi, în vreun film al vremurilor ce semăna a Liceenii sau Declarație de dragoste. Sfârșeam acumulând și mai multe întrebări. Și singură nu reușeam să-mi răspund. Deloc. Lumea îmi era străină, izolată, aspră.
După Revoluție subțiam bugetul familiei pe grămezi de reviste. În ele găseam o lume, mi se răspundea pentru prima dată, încercam să-mi formulez fraze și descopeream cuvinte la care doar visasem. Nesiguranțele mele se îndulceau, mă simțeam parte dintr-o comunitate ce avea nevoie unii de alții, de experiențe asemănătoare sau diferite care să ne întregească. Nu însemna că nu suntem întregi, ci că aveam bucăți lipsă și puzzle-ul părea știrbit, ros pe margini. Dar tot n-am vorbit, n-am scris, nu am trimis nicio scrisoare proprie. Nimănui. M-am risipit prin cercuri în care subiectele se împrăștiau ca argintul viu, iar greșelile îmi erau arătate cu degetul ca în povestea „ Să nu uiți, Darie!” Comfortul dispărea ca prin farmec și lumea tot nu o găsisem. Ascultam, încă ascultam și căutam.
După o vreme am găsit internetul, iar aici haosul părea să mă cuprindă în mreje, de peste tot. Mă aduna azi, și mă pierdea mâine în teritorii minate. Comunități întregi de oameni deveniseră forfota amiezelor mele, liniștea cafelei sau desertul vinovat de seară. Azi, deja, e un complot total între bloguri, facebook, site-uri de orice fel și cuvinte. Cuvinte care deja se scriu. Pentru prima dată nu mai vorbesc doar despre mine în mintea mea, despre femeile din mine surghiunite în turnul tăcerii. Cu blogul mi-am dat drumul imaginației, am primit semne pline din jur, am găsit oameni care să îmi amintească ce căutasem. Apoi ramificațiile au devenit ca un păienjeniș. Depinde pe care ramură ai fi fost curios să pornești. Și iată-mă în plină expediție într-o comunitate în care pot vorbi și mă pot auzi, cu vibrații calde și cu îndrumători ce-ți pot sugera, la doar o atingere de taste, drumuri noi.
„-Bineînțeles, veți spune, sigur, un alt loc doar pentru femei, pentru nevrozele și depresiile lor, pentru milionul de griji făcut degeaba, pentru exuberanțele lor nestăvilite și alintăturile de ocazie!”
Nimic mai greșit, poate doar o lume mai la îndemână, unde una ca mine sau unul ca tine are ceva de spus, nu doar de ascultat. Și poți fi tu cel ce se aude prin cuvinte. Strigi tare: ”Sunt aici și vă vorbesc despre fluturi! Nu știți care sunt? Sunt fluturii tăcerii mele! I-am lăsat să zboare. Sunt liberi și cuminți. Se întorc la matcă cu doar un fluier. Doar că prind pe aripi răspunsuri – ”Dare. Care„
Mi-e lumea la un pas distanță spre șoapte libere dar explozive, spre susur de cuvânt îndrăzneț, spre un tărâm cu vibrație colectivă. Îndrăznesc să vă conving că merită să accesați noul site care ieri și-a făcut apariția strălucitor, on line. Acesta nu e un articol publicitar ci doar informativ. Cristina Lincu, câștigătoarea unei ediții Superblog, mi-a vorbit prima dată despre el. Tot ea ne invită să ne lăsăm acolo poveștile, întrebările și, de ce nu, răspunsuri pe care le-am aflat de la viață și inimă prin oameni și de la oameni. Poate există și alții la fel de introvertiți ca mine. Citindu-i soțului meu ciorna articolului m-a întrebat mirat: ”-De când ești tu doar o ascultătoare și nu cea care vorbește? Îmi pare rău, dar nu te recunosc în descriere!”
Evident, dragul meu, că nu mă recunoști! Evident! Vorbesc despre mine, cea din trecut, necizelată de vremuri, întâmplări și frământări. Acum sunt Povestitoare, sunt omul care se folosește de simțuri, de cuvinte scrise sau vorbite, care face mereu analogii, se leagă de bulgărele de informații culese și-l rostogolește în mulțime. Mai mereu se lipește de el încă o bucată din lume. Acum îmi rostogolesc cuvintele mai ușor, dar mereu voi spune că nu e nevoie sa faci asta singur, ci ar fi preferabil să fii îndrumat, sfătuit, direcționat, informat, înveselit, amețit și încântat cu răspunsurile altora ce au acumulat deja lucruri de valoare, lucruri de care, poate, ai nevoie. Vă invit, așadar, să vă rostogoliți curiozitatea prin site-ul cel nou chic elite, Dare. Care. Nu e încă un site pentru femei, ci o comunitate din care poți face parte. Îndrăznește!
