Azi, pe la patru se va scrie o alta fila in cartea dragostei noastre.
Cum treci testul timpului, uneori?
Doar înotând printre lucruri mari înrămate în griji, fericiți că ați ajuns la liman sau că ați bifat un munte de probleme rezolvate? Aderând la idei ce se vor importante doar pentru una dintre părți?
Putin probabil ca ai reusi… sau, dacă o faci, cred că ai păși într-un mâine fără valoare, cu resentimente și paloare interioară care ți-ar șopti întruna că ești într-o minciună poleită, pe care nici tu nu ai crede-o. Ar fi mai înțelept să analizezi puțin ceea ce ai. Uite, de exemplu, am o dată de 5 iulie și pe noi doi. Ce ziceți trecem testul?
Eu cred că l-am putea trece doar dacă ne oprim la colț de zi banală pe care o putem scoate din anonimat cu un gând simplu, dacă pentru o clipă am respira a amintire și amândoi ne-am potrivi emoțiile în secunde care ne-au unit cândva și care s-ar putea repeta, măcar așa, de dragul unui moment pe care Dumnezeu l-a creat pentru noi doi, cu 12 ani in urma. Doar așa…
Azi, pe la patru, ar trebui să poposim la Temelia. Azi, pe la patru, mai vreau să scormonesc în imaginile așezate în suflet și să mai văd încă o dată umbrele a doi oameni, trecători în ale vieții. Să mai simt emoții stranii și inima bătându-mi a șansă.
Să mai beau o cafea și o apă plată aniversând cea mai frumoasa zi. Azi, pe la patru mi-ar plăcea ca amândoi să zâmbim a bucurie că am fost la locul potrivit, în momentul potrivit, pecetluind iubirea matură și ceea ce deveneam unul datorită celuilalt.
Iar dacă despre toate acestea el își aduce aminte singur, fără ajutorul cuiva, atunci, da…am trecut proba timpului.
Tare mi-a fost teamă, însă, că zmeele tricolore mi-au furat o parte din inima lui, astfel încât nu-și va aminti nimic….fără să-i sugerez eu că, acum 12 ani, pe o stradă oarecare ni s-au întâlnit destinele. Si nu, nu aș fi fost supărată dacă viața mi-ar fi încâlcit puțin așteptările. Mi-am luat atunci tributul frumusetii, pentru orice an trimis acolo….in focul depărtărilor, desi in mine mereu va canta refrenul: „nu mă iubi acum, iubeste-mă atunci…cand..nu voi mai fi nebunie de vară, ci cumințenie cu miros de ieri și mâine, de permanență, uneori…obositoare.
Cine spunea că inima noastra îmbătrânește? O păcăleală. Mi-e tânără senzatia iubirii de o zi transformată în viață petrecută în doi, care nu are nevoie de teste, nici măcar în glumă, căci rușinată scriu replica omului meu: „cum aș fi putut eu sa uit, femeie, de ziua iubirii? În plus, nu știi, in fiecare an trebuie sa-ti daruiesc copacelul iubirii. Ce zici, vii cu mine sa-l alegi?”
Avem o traditie, in fiecare an, imi cumpara un copacel sau o tufa pe care le plantam in curte. Anul trecut mi-a luat doua plante: un copacel care seamana cu o salcie, dar face flori albe precum liliacul și o tufa roșiatica țepoasa de care sunt eu indragostita si care nu s-a dezvoltat prea mult intr-un an de zile. Copacul însa…e spectaculos. Asa că nu, nu vom merge sa alegem impreuna ci voi astepta cumintica darul lui deosebit, iar curand vom petrece primele ore din noul nostru an…impreuna.
Azi, pe la patru
Miezul nopții m-a găsit preocupata printre gânduri vinovate. Cateii au început a plânge dintr-o data, asezati, precum in povestea caprei cu trei iezi, cu privirile spre geamul dinspre curte. N-am observat cand poarta s-a deschis și sotul meu a iesit pana la masina. Dintr-o data, totul devine tăcere. Om si animal se linistesc, iar o floare roșie imi ajunge in maini ca semn că gândurilor mele le trebuiesc dovezi de iubire care să-mi amintească că după doar patru ore îmi spunea senin și convingător: „Eu am să mă-nsor cu tine!”
Ce să fac? Mă cunoaste, știe ca uneori imi poate sterge cu un singur gest…sute de frământări.
Sa ne traim, dragul meu, in cea mai frumoasa zi, din cea mai frumoasa viata. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce ne suntem!
