Indiferent de cum viețuim, e imposibil să nu lăsăm urme. Uneori transparente, alteori înnegrite de funinginea sufletului.

 

Gândul meu azi, însă, se trage de la melci.

Nu-mi plac melcii. Lasă dâre transparente, lucioase, care se înnegresc deseori. Îmi mănâncă plantele, se cațără mai rapid decât credem noi, pe uși și pervaze, pe albul casei și nu mă încălzește cu nimic că sunt buni de mâncat sau sunt elixir de tinerețe prin industria cosmetică. Nu-mi plac deloc.

 Uneori, sunt ca ei. Trăiesc într-o cochilie de melc, una calduroasă, comodă, pe masura mea. Ies, explorez, îmi întind cornițele, iar dacă nu sunt lăsată să exist în elementul meu, mă retrag de zici ca n-am fost decât o fata morgana. Și așa cum ei lasă dâre ciudate, e posibil sa le las și eu pe ale mele. Și da, nu toate rămân transparente…..  și …nici pe mine nu mă plac unii. Nici n-ar fi sănătos!

Să lăsați doar urme cu folos!