Conform statisticilor, făcute nu ştiu de cine, se pare că am fost tot pe lângă în viaţa asta a mea. Şi anume: în copilărie te joci,  în tinereţe iubeşti şi la bătrâneţe să  laşi copiii să se joace. Ok. Să vedem, aşadar. Ei, bine….nu m-am jucat! Insist să spun că nu ştiu cum am sărit peste această parte. Nu ştiu. Mi-amintesc că îmi plăceau păpuşile, dar că n-am avut prea multe şi,  oricumm le-am abandonat repede. În schimb mi-am luat-o rău de tot când, împreună cu sor’-mea, am furat un ”autobuz” colorat şi scorojit din vecini. Când ne-au auzit plângând, respectivii ni l-au făcut cadou, dar sor’-mea, ambițioasă, l-a dus înapoi. Nu mai merita. Lacrimile noastre l-au transformat într-un obiect de neatins. Ce, Dumnezeu, îi puteam face unei jucării? Am plimbat-o un pic de la o casă la alta şi atât. Dar aveau dreptate. Nu era autobuzul nostru şi l-am înapoiat fără regrete. Am reînceput sa ne jucăm de-a mama, de-a doctorul şi de-a Gioni, vecinul bărbos, al cărui nume îl folosea mama să mă adoarmă. Mi-era tare frică de el. Zău, aşa! L-am reîntâlnit pe Gioni târziu. La dentist. Era un domn respectabil care nu bănuia niciodată ca a fost pe post de bau-bau.

Cu vremea m-a stăpânit sfatul ăla permanent cu: ”ai grijă de sor’ta!” Unul dintre cele mai traumatizante episoade pentru mine era cel în care o păzeam pe Sanda, ore în şir, până se sătura de sanie şi derdeluş, acolo în locul nostru magic, pe dealul de la lacul Noua sau de patinat fix pe gheaţa lacului ce imi dădea fiori. Era o hibă în toată povestea asta cu săniuşul. Sau mai multe, chiar:

1.  Oricând putea ateriza în râul Timiş, deoarece pârtia se termina exact unde începea râul, nefiind instalat  vreun echipament  sau vreo zonă de protecţie;

2. Devenea atât de udă, de la excesul de săniuş şi zbânţâială, încât dacă nu mi-o luam pentru pescuit surori din râu, mi-o luam sigur pentru ”neglijenţă aducătoare de boală”, căci mama avea grijă să mă sperie des, având un sistem de teroare bine pus la punct în care includea cuvinte ca spital,  urgenţă şi alte nenorociri pe care doar eu trebuia să le evit, niciodată ea, soră-mea. Nimeni nu realiza însă că, pentru mine, acel alb nesfârşit însemna orice, dar nu distracţie şi că niciun pulover călduros nu mă făcea să mă simt măcar puţin confortabil. Dârdâiam şi mă rugam să-i piară cheful de joacă mai repede, căci eu nu aveam niciun cuvânt de spus. Uite aşa, asistam, ORE în şir, la dezmățul piticii care triumfa zbierând, în ciuda mea: Pârtieeeeeeeeee!!!

 

Aşadar, sărim peste partea cu jucatul, că nu se pune. Ca la ciclul primar doar: INSUFICIENT.

Ei, dar să trecem la finețuri:

În tinereţe…iubeşti.

Hmmm?!!!! Pas şi aici. Am avut o ”iubire” adolescentină, dar a fost mai mult o joacă de-a şoarecele cu pisica –  uite-mă, nu-s. Cam aşa ceva. Ba mă iubea, făcându-mă să cred că şi eu trăiesc sentimente mărețe, ba fugea de mine, reîntorcându-se doar pentru a mă contempla şi a mă  zgândări în orgoliu. N-a mers nici măcar într-o consumare a tinereţii. Dar avea reveniri. Multe. Şi artificii pe care, să fiu sinceră, parcă le văd şi acum, uneori.

Era o enigmă. Frumoasă  enigmă. A lăsat  un semn simplu că oamenii pot fi frumoşi. Atât  Pentru că multă vreme cu asta m-am hrănit, cu această nălucă a frumosului. Şi o spun încercând să punctez cu amărăciune, de altfel, că în viaţa mea au urmat nişte oameni  pe care nu numai ca nu i-am putut iubi, ba m-am mai şi prefăcut a o face. Dintr-un sentiment de-ăla şablon –  că toți bărbaţii sunt la fel. Ce rost ar mai  fi avut să mă pun contra curentului? Mă prefăceam şi trăiam. Cumva.

Cu toate astea mă aventuram în relaţii dezastruoase din care ieşeam mai mult decât şifonată şi cu reproşul veşnic: „Tu habar nu ai să iubeşti! Eşti precum un bărbat în piele de femeie!” Ups! Nu-mi prea plăcea ce aud dar, recapitulând, uite că au cam avut dreptate. Nu ştiam clar ce înseamnă iubirea. Nici de o parte, nici de alta. Zicerea  aia, de mai sus, are o hibă. Nu spune nimic de maturitate. Cea care, la mine, a venit, undeva, după 35 de ani şi care mi-a adus şi iubire, şi joacă, şi linişte, şi disponibilitate afectivă. Doar că nu făceam nimic pentru asta. Tot eu eram, cea din trecut. Cea rece, aparent, cu o mie de reţineri şi un milion de frici la purtător. Cu puţine cuvinte slobozite în declaraţii şi cu acelaşi mod de gândire şi  de a fi, în perimetrul meu personal şi intim. Dintr-o dată, însă, era cineva acolo să observe fiecare gest al meu, să mi-l preţuiască, dar mai ales să mă facă pe mine să-l preţuiesc  dar şi să mă accept.  Să mă simt eu prima dată importantă şi să fiu sigură de asta.

Din momentul acela viaţa mea a înlocuit repede momentele neplăcute din ea. După lungi seri de alint, am ştiut ce înseamnă copilăria cu adevărat. Sinceritatea şi libertatea ce mi-erau oferite mă duceau clar spre exteriorizare maximă, fără teamă şi angoase inutile. Încet, încet, am învăţat că poţi avea parte de tot ce ai crezut că-ţi lipseşte, cu răbdare şi disponibilitate. Dar că e nevoie de doi oameni acolo, în acelaşi timp şi că pot bea amândoi din  paharul cu şampanie, şampania fericirii.  Simplu, nu?

Acum, de exemplu, nu mă mai gândesc la ce copii las eu să se joace la bătrâneţe. De ce aş face-o? Doar pentru că nu am proprii mei copii? Ei, aş! Tocmai ce am învăţat lecţia continuităţii, a hazardului şi a norocului propriu şi personal. Nimic nu e pentru totdeauna. Ştiu că neprevăzutul are o pondere mare în derularea foiletonului nostru. Dar câtă vreme am avut şi am episoade minunate în care încă mă joc, iubesc şi sper, sunt convinsă că-mi voi lăsa „copiii să se joace” atâta vreme cât nu fac deranj prea mare în mintea şi sufletul meu. Pentru că acolo e TOTDEAUNA un teren mare de joacă. Şi loc de iubire, şi gând curat, dar mai ales e Duh Sfânt….pentru binecuvântare. Şi copii. Mulţi copii. E şi un copil mai mare care are chipul meu. Şi se joacă. Şi o las…dacă vrea, doar că vrea tot mai rar…