Rod și flori, în același pom. Autoportret, îmi sugerează cineva drag.
Întotdeauna mi-am dorit să vorbesc despre toamnă în primăvară și despre primăvară ….. toamna. Mi se părea, așa, prea la îndemână să așez frunze gălbui, dovleac copt și coroane roșiatice de pomi zgribuliți într-un timp în care omul privește totul în ochi, admiră față în față imaginea, de nu mai are nevoie de cuvinte și pentru asta. Când dai cu piciorul în frunze arămii, te gândești la cântece cu „A căzut o frunză-n calea ta” sau la poeme clasice și vei trece rapid peste texte care îți arată ceea ce vezi pe fereastră.
Păi nu mai bine trăiești asta cu fiecare por? Da, dar dacă ai schimba registrul? Parcă vorbind, când via țipă a mugur și coardă străvezie, de must și struguri, ai simți cum accelerezi pulsul naturii trimițând-o din hibernări lente în harfa verdelui crud. Sau când pui în ceaun, pe pirostrii, afară, în țărână, când curtea e golașă de iarbă ca un pui ciupit în aripă de ceilalți frați invidioși pe puful lui delicat, prune cărnoase ce se vor magiun, tu să vorbești de muguri și floare roz de cireș cu picuri de apă vie? Parcă altfel vizualizez totul. Cu dorință, cu nerăbdare, cu gând vinovat că nu te bucuri doar de parfumul anotimpului împământenit, deși totul te umple de fericire că ai mai ajuns să trăiesti încă o explozie de culori și că restul e doar o forțare de întreg fără de care nu poți fi altfel. Ai în ochi lumi care se întrepătrund și dorurile se alină și se completează natural. Se țese pânză naturală ca în tablourile acelea previzibile cu un ochi care plânge și altul râde. Nu știi, însă, niciodată care e momentul fiecăruia.
Imaginația coboară în nopți sfinte care, parcă, nu mai au anotimpuri, purtând doar o capă scânteietoare din care cad comete și lumini de o șchioapă. Nu contează dacă e iarnă, toamnă, vară sau primăvară. Cerul poartă negură constantă și doar stelele îl împodobesc diferit. Strângi pe lângă tine fantasme și ești trist că nu ai fire de artist să pictezi lumea așa cum o vezi întrepătrunsă. Lumânarea din geam pâlpâie prea tare făcând ca muntele din zare să pară un țugui singuratic și golaș. Așternuturile calde îți spun că e toamnă în toată regula. De ce simți însă aer de primăvară veselă? Acum doi ani soțul meu a plantat niște semințe într-un ghiveci. Ar fi trebuit să iasă în plină vară niște flori care ar fi semănat cu floarea soarelui, doar mai pitice. Au ieșit niște bețe, lungi, rahitice, pe care le-a bătut vântul o grămadă de timp. Miraculos, nu s-au uscat, dar nici nu au înflorit. Am uitat de ele, până când, crezând că sunt niște frunze galbene, prea galbene, căzute peste ghiveci, într-un 8 Noiembrie, au înflorit. Atunci le-am dat altă semnificație. Acum știu că lumile se amestecă și picură în ele din căldura de o clipă a verii în plină iarnă, din galbenul de floare primăvăratică în toamnă plină, din fulgii diafani în iunie rătăcit. Mi-e lumea amestec și amestec mi-e lumea. Abis controlat și cerut.
Am iar o duzină de cuvinte și pe Eddie, reper săptămânal. Mulțumesc Eddie, dacă nu ai fi atât de constant, aș fi renunțat de tot, așa încerc să mă mai bucur de cele 12 cuvinte, încă o vreme.