Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare versificate

Piatra lunii călită

Piatra lunii călită
Piatra lunii călită
Piatra lunii călită

Inima mea s-a scurs printre ropote de șoapte,

Luna se dă dea dura, pe cer, și-mi aruncă ocheade,
N-am răbdare să-i prind rotundul în pale sclipiri,
Știu că-i schimbătoare ca mine și mi-e sufletul plin
 
De înțeles și de taine ce se vor măsluite,
De întâmplări vinovate ce nu se lasă rostite
Și nu cad din Înalturi cum așa s-ar credea
Căci sunt toate pitite în inima mea.
 
Scutur cerul c-o frunză din arțarul bătrân,
Scutur luna să-mi pună pe umăr gând bun,
Scutur stelele cu crengi de mesteacăn sticlos,
Scutur viața dar ea nu pare sus, ci pe jos,
 
De-o călcăm în picioare printre pietre și iarbă,
Că ne pare destulă, că ne pare întreagă,
Ca o pâine dospită care crește prin noi,
De uităm c-o felie-i frământată cu ploi
 
Care au curs doar în tine, sau în el, sau în tata
Că-n furtuni și-au dus traiul, și că des au dat plata
Mult mai mult, mai intens, mai durut sau amar
Decât cei ce privesc luna ca pe-un lucru banal.
 
Mă rotesc amintiri, mă străbat întrebări:
Sunt ca tata, ca tine, sunt un om cu mirări?
Trec pe drum fără țel? Îmi împart trupu-n cioburi
Sau aș vrea să-mi adun tot întregul din hopuri?
 
Și să le rotunjesc, să le pun frunze vii,
Să-i dau lunii tribut doar luciri arămii
Și să zic mulțumesc că din tata-s clădită,
Piatră Vie ce sunt, Piatra Lunii călită!
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Toto tomberonezul şi „circulaţia osului..în natură”

Orice am face noi – şi că-l ţinem în casă (recunoaştem vinovaţi, e singurul ce doarme cu noi în pat, la picioarele noastre), şi de-l spălăm, parfumăm, dichisim; că îl scoatem la plimbare şi chiar e singurul cățel ce ne așteaptă, cuminte, în mașină cât ne miscăm, pe repede înainte în astfel de cazuri, prin locuri în care dumnealor nu au voie – Toto ştie că e tomberonez şi se poartă ca atare.
 Păi, cum sare el pe poarta şi ar vrea sa se alăture căţeilor ce bântuie pe strada noastră, niciunul din cei de acasa nu îl egaleaza. Cum caută, pe unde nici nu gândești, semne cu pământ şi iarbă, inexistente în curte, te umple de admirație, căci e demn de o perseverenţă fantastică şi nu se lasă până nu se cocoață în vreun ghiveci amărât smulgând victorios și ultimul fir verde pe care-l vede. Ei, astea nu stiu daca sunt chiar semne de tomberonez, dar acela că nu se atinge de crănţănelele lui până nu se asigură că nu primeşte mai degraba vreun oscior, cât de mic, sigur ne îndreapta spre aceasta concluzie.
 
Să vă povestesc întâmplare:
Aveam un singur os şi 6 bucati căței. Câstigatorul a fost, bineințeles, Lupu’-Băiatu’, care nu a fost chiar încântat de el, ci pândea, mai degrabă, intrarea în casă, de unde îl priveau…alţi ochişori pofticioşi. Toto, supărat, s-a instalat in fata uşii, care fiind doar din geam termopan, ne asigura privelişte completă. Si s-a uitat, şi iar s-a uitat şi a salivat, şi ne-a privit cu repros. Nimic. Osul se micşora sub colţii lupului. Profitand de neatenţia noastra, Izi, maidaneza – primul câine care a fost vreodată la noi în casă cu drepturi depline, și care , seara, la culcare se retrage tacticoasă spre locul de culcuș, făcându-ne pe noi să glumim mereu că și-a luat garsonieră – iese afară, fură osul, iar ăsta mic tot ca în fetiţa cu chibriturile rămâne. Mergem la culcare, numărăm căţeii şi ne dă cu virgulă. Toto reuşise, cumva, să ajungă la oscior şi nu se dezlipea de el, deloc. Oricum l-am fi momit, el ronţăia de zor, aşezat confortabil pe bancuta din curte.
 
După un timp, cu ton ridicat, reuşesc sa-l chem în casă, căci nu aș fi avut chef să ne trezească într-un concert de lătrături, când am fi dormit mai bine; însă, pe la ora trei, cand Mihai s-a dus la baie, a iesit si ăsta micu’ afară şi s-a întors cu osciorul lui. În pat. N-am văzut, dar am început a auzi, căci, în liniştea nopţii, se evidențiau zgomote gen ronţ, ronţ, chiţ, chiţ, mai rău ca şoarecele de acum ceva vreme – altă poveste cu mari urme lăsate prin mine. L-am despărţit de comoara lui, aruncându-l pe terasa din spate, unde Zara-lupoaica.. parcă-l astepta, vigilentă. Maaaare greșeală, ronţ-ronţul revenea cu ecou, în interior, iar Toto privea cu jind şi ușor nedumerit, spre pădure.
 
Nu ştiu ce s-a mai intamplat ca am adormit beton, dar ştiu ca dimineata, tomberonezul meu, era fix la usa de la terasa uitandu-se după comoara lui – osuţul fermecat. Ne-am distrat şi i-am promis unul doar al lui, căci nimic nu-l face mai fericit, chiar dacă nu suntem darnici mereu cu astfel de „recompense” căci efectele secundare sunt, iar sănătatea lor contează. Dar, din cand în cand, parcă mi-e drag sa vad mutriţe fericite..de tomberonezi.